Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Cu Dumnezeu pe WhatsApp!
Pe vremea când nu știam de existența telefonului, iar telefonul mobil, care este unealta cea mai eficientă a însingurării omului, nu fusese încă inventat, n-aveam nici cea mai mică problemă să vorbesc oricând, cu oricine, de oriunde de pe lume.
Mă foloseam de păsările ce treceau pe cer ca să-mi trimit gândurile până în țara unde urmau ele să ajungă.
Mi-era de ajuns iarba ca s-o rog pe bunica mea Tudora să-mi spună o poveste. Stăteam câteva clipe cu urechea lipită de pământ și auzeam glasul bunicii înfiripându-se din adânc și începând să-mi vorbească. Cineva străin ar fi zis că e foșnetul ierbii, însă eu eram cât se poate de sigur că este glasul bunicii.
Cum timpul curgea altfel pe atunci, fiind destul de mult până seara, chiar o jumătate de veac, uneori, iar mama era plecată din revărsatul zorilor de-acasă, mi se făcea dor de ea, adesea, și mă foloseam de trilurile ciocârliei ca să putem sta de vorbă. Mai precis, ea îmi vorbea mie prima. Ori de câte ori auzeam o ciocârlie cântând în depărtare, știam că se interesează mama de mine și-i răspundeam prin aceeași ciocârlie că sunt bine.
Când se întâmpla să bată vântul, mi-era de ajuns el ca să stau cu mama de vorbă pe săturate.
Până și cu cei pe care-i ascultam seara și dimineața la radio, puteam să vorbesc direct. Îmi lipeam fruntea de câte un stâlp de telefon și le spuneam tot ce-mi trecea mie prin minte. Ei îmi răspundeau pe loc. Cei ce voiau să-mi facă în necaz ziceau că așa vâjâie firele, dar eu știam că sunt vocile celor cu care vorbeam. Vâjâiau ca firele ca să-i pot înțelege numai eu. Și-i înțelegeam perfect. Așa cum îl înțelegeam și pe tata când se umplea cerul de fulgere. Pentru cineva străin putea să pară că mi-e frică. Dar ăsta era felul meu de-a vorbi cu tata prin intermediul fulgerelor, tremurând! Adevărul e că un pic de frică tot mi-era. Mă gândeam ca nu cumva vreunul dintre fulgerele pe care le vedeam pe cer să-l atingă din greșeală chiar pe el. Sau pe mama. Căci se găseau amândoi departe de orice adăpost, pe câmp. Cum aș fi putut să mă mai bucur eu de ploaie c-un tată sau o mamă de cenușă?!
D-aia și era musai să vorbesc, mereu când ploua, cu cerul. Mă foloseam de ploaie ca să vorbesc.
Dar cel mai des vorbeam cu Dumnezeu. Mă foloseam de privitul pe cer ca să-i spun ce gândesc. Și Dumnezeu îmi răspundea de fiecare dată, dând ploaia și neprefăcându-i pe părinții mei în cenușă. Faptul că, după ploaie, răsărea chiar deasupra casei noastre curcubeul și că-n nopțile de vară vedeam trecând prin sat Carul Mare vârfuit cu saci de grâu sau cu pepeni - erau tot vorbe de-ale Lui! Pe care le spunea tuturor, deși eu credeam că mi le spune numai mie.
Azi, vorbesc ore în șir la mobil. Și, ori de câte ori vorbesc, mă simt foarte singur. Îndeosebi atunci când la celălalt capăt al „firului” se află copiii mei. Mai cu seamă, atunci!
Bravo, omule, îmi spun, la finalul convorbirii, cu lacrimi în ochi. Ai nimerit-o cu telefonul mobil! Ți-a ieșit! Felicitări!