Dacă n-ar fi mama...

În ordinea cotidiană a existenţei, dacă am fi puşi în situaţia de a alege între dragostea de mamă şi dragostea de Dumnezeu, cred că fiecare dintre noi am prefera-o pe prima dintre ele. Chiar şi în ordinea duhovnicească a vieţii, prin care suntem încredinţaţi că dragostea de Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare şi izvorul desăvârşit al iubirii, totuşi şi aşa, pe aceasta o cercăm şi ne-o însuşim plecând tot de la dragostea de mamă. Iar acest simţământ, pe linia firii, nu este nici întâmplător, nici jignitor, de vreme ce chiar Dumnezeu a găsit pentru El că dragostea de mamă e cea mai caldă iubire a umanităţii de care El însuşi S-a îndrăgostit. Este şi motivul pentru care în veci El nu mai voieşte să se despartă de braţele calde ale mamei Sale.

Dumnezeu ţine în sânul dumnezeirii Sale lumea întreagă îngrijind de toate elementele creaţiei şi proniind în chip special pe om, iar omul ţine pe braţele Maicii Domnului pe Dumnezeu oferindu-i o aşa ocrotire de care El Însuşi a rămas copleşit. Braţele Maicii Domnului reprezintă tronul împăcării omului cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu voieşte să coboare din braţele Maicii Sale, iar Maica Sa nu oboseşte nicicând purtând cu plăcere pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iată icoana împlinirii tuturor cu toate.

Dacă n-ar fi mama, nu am şti ce este iubirea. N-am simţi nici dragostea de om, nici dragostea de Dumnezeu. Mama exprimă pe potrivă umană toată gingăşia şi bunătatea veşnică a Cerului. Prin braţele ei îmbrăţişăm Necuprinsul. Prin ochii ei vedem Nevăzutul. Prin sânul ei sugem Nemurirea. Prin glasul ei ne mângâie Bunătatea. Prin cuvântul ei ne grăieşte Taina. Tot ceea ce putem simţi, privi, auzi, înţelege sau intui în măsurile gingăşiei şi, de altfel, întreaga capacitate umană de sondare a realităţii inefabile poartă amprenta mamei. Nu degeaba se spune că "dragostea de Dumnezeu este cea mai înaltă, dar dragostea de mamă este cea mai bună".

De fapt, despre mame nu pot eu vorbi şi nimeni altcineva. Nu le putem descrie total, pentru că nu le putem cuprinde. Tot ceea ce ştiu nu este altceva decât iubirea de mamă creştină care mi-i totuna cu iubirea Bisericii de mine. Ştiu că sunt şi altfel de mame. Le văd şi le simt prezenţa nu ca şi copil al lor, ci din deruta existenţială prin care oamenii se mişcă în jurul meu. Toate acestea se vor fi risipit inutil în multe lucruri, motiv pentru care şi-au secătuit izvorul iubirii materne. De asemenea, negrija de ele le poate aduce un grad avansat de ofilire a lor ca femei. Chiar şi aşa, ele sunt şi rămân întotdeauna mamele cuiva, şi asta contează cel mai mult. La acest nivel ele nu se vor putea nici învechi, nici anula. Maternitatea lor rămâne în veci. E semnul distinctiv al mântuirii lor, aşa cum le va spune Sfântul Apostol Pavel (I Tim. 2, 15). În funcţie de ea se vor putea recunoaşte în "Lumina celui nepătruns".

Nimic mai simplu. Nimic mai complicat. Nimic mai bogat decât mama. Cât firesc. Câtă naturaleţe. Câtă gingăşie. Câtă bunătate. Câtă nobleţe există în lume şi dincolo de ea, toate sunt cuprinse în iubirea de mamă.

Avem femei în ministere, la tribunal sau în armată. Sunt femei în medicină, în spitale şi la şcoală. Le găsim oriunde şi oricând cu sârg în tot ce fac şi cu avânt. Sunt "la deal" şi sunt "la vale". Sunt pe "val" şi sunt în "topuri". Dintre toate însă, nu se mântuieşte decât femeia-mamă. Toate celelalte atribute ale femeii pot fi suplinite cu succes de bărbat, maternitatea însă e numai vocaţia ei. Dacă femeia ratează în maternitate, eşuată e întreaga soartă a umanităţii şi implicit a universului.

În consecinţă, avem o singură dorinţă către lumea în derută: luaţi-ne tot ce vreţi, dar lăsaţi-ne mamele. Dacă n-ar fi ele, n-am fi nici noi. Dacă sunt ele, omenirea are viitor. Aici şi în veşnicie. În rest, nimic nu mai contează. Mai simplu spus: daţi-ne mame creştine şi vom înnoi faţa lumii!