Dascălii

Destul de repede, aceşti termeni încep să-şi piardă din importanţă pentru mass-media, din motive despre care se vorbeşte de-acum numai cu referire la domeniul de activitate respectiv

Sporul… „astronomic“ de 50% de majorare a salariilor cadrelor didactice, ce părea să devină o realitate, a reactivat un termen păstrat în fondul pasiv al vocabularului, pentru împrejurări comparabile. Ca şi în cazul altei mişcări greviste, din 2005, în limbajul public şi în publicistică a fost din nou utilizat, cu mare frecvenţă, cuvântul dascăl.

Pentru mulţi vorbitori din mediul rural, care ştiu că, în limbajul curent, dascăl înseamnă „cântăreţ bisericesc“, „cantor“, respectivul vedetism mediatic a putut părea derutant: de când au devenit atât de importanţi aceştia? Dar confuzia este uşor de eliminat, dacă urmărim enunţuri din presă, în care este vorba de educatoare, învăţători şi profesori de grade diferite: „Aproximativ 37.000 de cadre didactice din 1.140 de şcoli din 18 judeţe ale ţării au fost în grevă“; „Posturile de conducere vacante din şcolile şi grădiniţele din Bihor nu-i prea atrag pe dascăli“.

Sensul respectiv este cel de bază al acestui cuvânt: „persoană, de obicei având o calificare specială, care învaţă carte pe cineva“ (după grecescul daskalos); prin extensie, denumirea a fost utilizată pentru a desemna persoane (şi mari personalităţi) cu rol de îndrumători ştiinţifici, culturali şi morali cu deosebit prestigiu, care au adus contribuţii importante în atare domenii. Dar, o anumită împrejurare de la noi a făcut ca termenul dascăl să fie asociat cu o altă profesie: cântăreţii bisericeşti au fost cei care, pe lângă biserici, îi învăţau carte pe copiii de la ţară şi din mahalalele oraşelor; aşadar de aici folosirea cuvântului pentru cantori.

Învăţătura nefiind treabă uşoară (şi nici la îndemâna oricui!), verbul care s-a format de la substantiv, (a) dăscăli, a căpătat, în vorbire, şi semnificaţia „a insista în mod supărător cu reproşuri, cu sfaturi; a cicăli“, iar derivatul substantival de la verb, dăscăleală, are semnificaţii corespunzătoare: „cicăleală, dădăceală“ („Ne-am săturat de dăscăleala voastră“ - de pe internet).

În această conjunctură lexicală şi stilistică, s-au produs distribuţii funcţionale: dascăl este cel de la biserică, iar cei care-i instruiesc şi-i educă pe copii şi pe tineri sunt cadre didactice şi au diferite grade, începând cu cei de la grădiniţă până la învăţământul universitar. Numai că atunci când, în mass-media, sunt prezentate evenimente care impun referiri frecvente la aceştia, este incomodă enumerarea statutului sau a funcţiilor, iar, pe de altă parte, folosirea sintagmei cadre didactice apare ca oficială, de nomenclator tehnic, aşadar neracordată emoţional, la… tensiunea momentului.

Salvarea? Revenim la vechiul termen, dascălii: „Lefuri «de campanie» şelectoralăţ pentru dascăli“. Dar s-a mai activat un termen, colectiv, dăscălimea, în alte împrejurări familiar - protector, acum şi ironic: „Noi trebuie să avem grijă de dăscălime, să trăiască bine!“; „întâmplările care au făcut din «dăscălime» un fel de minge aruncată de colo-colo, în terenul mocirlos al bătăliilor electorale“.

Însă, destul de repede, aceşti termeni încep să-şi piardă din importanţă pentru mass-media, din motive despre care se vorbeşte de-acum numai cu referire la domeniul de activitate respectiv: „Federaţiile din educaţie renunţă la greva generală anunţată în 18 noiembrie“.

La orizont, un alt cuvânt-cheie de actualitate: criza!