Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
De ce fiii multor personaje politice caută burse şi slujbe în Occident
Nu cu mulţi ani în urmă, dialogând cu mai multe personaje politice suspuse, aflam că majoritatea dintre ei căuta soluţii pentru a-şi duce copiii la şcoală undeva în Occident. Copiii, îmi şopteau ei, trebuie duşi cât mai devreme, chiar din clasele primare. Nu le va veni greu, sărăcuţii, replicam noi. Lasâ, domâle, să le fie rău aşa, decât mult mai rău când vor ajunge mari. Unul de la Primăria Capitalei şi-i aranjase pe amândoi, în şcoala generală fiind, la nişte familii din SUA, familii care îl vizitaseră la birou pentru nişte mici afaceri. Altul, fost ministru, trăia acum de pe urma bursei de excepţie, pe care fiica sa o lua în SUA. Cu jumătate de gură zâmbea, cu alta tânjea a milă. Se afla în opoziţie. Îşi deschisese un birou de avocatură, deocamdată, şi visa să-şi facă partid, prin care să-i demaşte pe foştii combatanţi, de care se despărţise gălăgios. Nu avea bani destui, se plângea el. Fiica sa, acum, îi trimitea o treime din bursă, repeta el cuvintele şi mimica milei.
Altă doamnă, care fusese propusă chiar pentru funcţia de prim-ministru, îmi povestea pe larg cât de bine s-a aranjat singura ei fiică, la fel, în SUA. SUA, pe atunci, cum se vede, era la mare căutare. Încercam, în fel şi chip, să aflu dacă nu au regrete, rămânând la bătrâneţe singuri. Nu aflam nimic. Personajele mele erau fericite şi ţineau să-mi comunice aceste soluţii de reuşită pentru copiii lor. Între timp, reluând alte dialoguri pe această temă, constat că situaţia nu s-a schimbat defel. Politicienii sau chiar oamenii oarecum chivernisiţi prin diferite afaceri de familie, cu firme-căpuşă în coasta statului, caută cu privirile hăituite burse sau locuri de muncă în Occident pentru progeniturile lor. Să ne închipuim că aceşti oameni iau salarii foarte mari de la buget, deci, din contribuţia tuturor săracilor. Nu un an, ci patru cel puţin, timp în care au ca sarcină să îndrepte lucrurile şi-n învăţământ, şi pe piaţa muncii. Ei ar fi în măsură să cunoască cel mai bine perspectiva realităţii, nu? Ce să înţelegem din disperarea lor de a-şi trimite cât mai grabnic copiii peste graniţă? Ei rămân, fireşte, pentru că au pensii ce le permit un trai occidental în România, oricând.