De la calea cea largă la calea cea strâmtă

Viața Mariei Egipteanca nu e o relatare pe lângă care putem trece oricum, nu e o întâmplare lipsită de detalii care să ne scutească de prea multă introspecție. Ba dimpotrivă, are o așa de mare însemnătate, încât Biserica a rânduit ca Duminica a 5‑a din Postul Mare să‑i fie dedicată Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca.

Deși a trăit 17 ani în desfrânare, încă de la vârsta de 12 ani, când a părăsit casa părintească ca să meargă în Alexandria, alergând după poftele trupului, atrasă de feluriți bărbați, Maria Egipteanca e un model veritabil de pocăință. A fost, după cum însăși sfânta mărturisea părintelui Zosima, stăpânită de o aprindere spre desfrânare rușinoasă și greu de redat în cuvinte. Astfel, pe când era dominată de patima desfrânării, socotea că aceea e viața omului, a împlini poftele trupului.

De fiecare dată când recitesc viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, mă gândesc la parabola fiului risipitor. Cumva, cele două vieți se aseamănă, deși răsar câteva diferențe semnificative, printre care cea dintâi diferență e legată de scena plecării de acasă. Această scenă a plecării de acasă, a părăsirii părinților și a timpului și spațiului necesare însușirii unor valori stabile, e prezentă în ambele cazuri, atât în viața Mariei Egipteanca, cât și în viața fiului risipitor. Deosebirea constă în faptul că fiul risipitor își cere partea sa de avere, considerând că își poate administra și conduce propria viață cu acea brumă de avuție, pe când Maria Egipteanca pleacă departe fără a lua ceva la drum, ci având doar trupul ca monedă de schimb pentru oarecare beneficii de moment. Ambele cazuri, în fond, sunt exemple de risipă. Dar situația Mariei Egipteanca capătă o nuanță aparte, ea risipește singura avere, curăția trupească, până la pierderea oricărei sensibilități sufletești. În timp, trupul ei devine locuit de pofte inimaginabile, destrăbălarea și zădărnicirea controlului însoțind‑o în toate locurile în care zărea bărbați.

Schimbarea s‑a produs spontan în ambele vieți, fiul risipitor a comparat viața lui degradată, adică starea dezonorantă, de pe urma înstrăinării, cu îmbelșugarea și siguranța prezente la curtea tatălui său, iar Maria Egipteanca, deși nu a comparat viața ei cu un model anterior, a realizat și a simțit că există o viață înaltă, demnă, din care, din cauza păcatelor ei, nu face parte, deși e atât de aproape, la o distanță de o rugăciune sinceră. Fiul risipitor și‑a venit în sine, s‑a regăsit și a realizat că viața de la curtea tatălui său e cea desăvârșită, iar Mariei Egipteanca i s‑a trezit duhul din somnul adânc al patimii de 17 ani, ca văzând cu ochii inimii lumina puternică a credinței, să‑și poată recunoaște păcatele și să ceară iertare. Dacă fiul risipitor păzea porcii ca să poată avea parte măcar de roșcovele date porcilor, Maria Egipteanca, de cele mai multe ori, cerșea, pentru că ea nu‑și vindea trupul pentru a se întreține, nu e vorba aici de o prostituție în sensul strict al termenului, adică pentru a obține foloase materiale, bănești, ci e vorba de o dăruire înjositoare și vătămătoare a trupului pentru a satisface necontenita pornire (gr. πορνεία, porneia). Prezența poftei păcătoase, fără conștiința că viața ei s‑a transformat într‑o cădere continuă, i‑a amplificat orbirea interioară, încât patima desfrânării se „potolea” prin satisfacerea ei, ca după, tocmai acel prilej de satisfacere să constituie un alt avânt păcătos, continuu, repetitiv.

Cu toate acestea, nu a rămas înrobită de patima desfrânării, ci a trecut de pe corabia poftelor săvârșite cu nesaț pe corabia mântuirii, la Ierusalim, când a descoperit sensul Crucii. Abia atunci și‑a luat propria cruce și a urmat lui Hristos. Pentru că nu putea trece pragul bisericii, din pricina atâtor păcate săvârșite de aprinderea trupului, s‑a rugat Născătoarei de Dumnezeu, iar prin mijlocirea Maicii Sale, Mântuitorul și‑a arătat mila Sa, lăsând‑o pe Maria Egipteanca să se închine Cinstitului lemn al sfintei și de viață făcătoarei Cruci.

Toți care treceau pe lângă dânsa intrau în biserică, singură ea, în fața ușii deschise, nu putea păși dincolo de prag. Rugăciunea fierbinte i‑a deschis inima și cu inima ei deschisă a descuiat ușa milostivirii lui Dumnezeu. Vreme de 47 de ani a locuit în pustia de lângă Iordan, așa cum a consemnat Sfântul Ierarh Sofronie, Patriarh al Ierusalimului între anii 634‑638, până ce un ieromonah, care a viețuit 53 de ani într‑o mănăstire din Palestina, numit Zosima, a întâlnit‑o pentru a i se face cunoscută viața ei și pentru a o împărtăși cu cintitul Trup și Sânge al Domnului.

Căința și nevoințele pustnicești ale Mariei Egipteanca s‑au recunoscut după apariția ei în fața părintelui Zosima: „Avea trupul gol și negru de arșița soarelui, perii avându‑i pe cap albi ca lâna și scurți, încât numai până la grumaji ajungeau”. Însă trupul și sufletul ei erau locuite de lumina harică a lui Hristos, căci atunci când se ruga era „înălțată de la pământ ca de un cot”. Nu citise și nu învățase carte niciodată, dar i‑a mărturisit părintelui Zosima cu cuvinte scripturistice că Dumnezeu „nu voiește moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33, 15).