De unde vine primăvara

Am cunoscut un bărbat care spunea că știe cu precizie de unde vine primă­vara.

De unde? am întrebat.

Mi-a arătat cu mâna pădurea din depărtare. Se vedea ceva venind, dar de dincolo de pădure. Dinspre vârful dealului, poate chiar dinspre cer. De unde dacă nu de acolo?, mi-am zis în șoaptă, gândindu-mă la berzele ce urmau să se întoarcă în câteva zile la cuiburi.

Sigur că și dinspre cer, toate vin de acolo, și dinspre pământ un pic, însă cel mai mult vine din altă parte, a încercat bărbatul să mă lămurească, arătându-mi iarăși cu mâna în depărtare. Cât de mult? am întrebat din nou.

Cam până aici, a spus el, lipindu-și palma de piept. Puteai crede că pe podul palmei lui intră primăvara în lume. Doamne, ce tare îi bătea inima! Dacă nu era cumva sunetul pașilor primăverii, ce părea să vină alergând.

Alerga, într-adevăr. Doar că nu avea părul verde, cum mă așteptam, ci albastru, precum cerul din care coborâse. Cum o vedeam abia acum, mă gândeam că apăruse de sus, călcând cu ușurința unui înger pe aer. Însă ea venea de minute bune pe lângă pădure, el tot încercase să mi-o arate, dar privisem de fiecare dată în altă parte.

Venea acum alergând spre noi, spre el, mai exact, căci de dragul lui râdeau ochii ei, în care se mutase tot cerul, după cum, la fel, de drag, el îi strângea în căușul palmelor respirația, având grijă să nu cadă nici o picătură pe de lături, să se piardă!

Năucit de apariția acestei femei, aproape că uitasem de primăvară. Nu însă și el, care mi-a strigat înainte de a ne despărți: De aici vine primăvara!

De unde? m-am prefăcut că nu pricep. Din ochii unei femei! m-a ajuns din urmă vocea acelui bărbat îndrăgostit.

Cum să nu-l cred, când toți pomii înfloriseră brusc, iar unul dintre ei urca dealul, folosin­du-se de mersul meu?!