Ziceam că e făina ce cădea pe pământ atunci când își scutura Maica Domnului mâinile după ce termina de frământat pâinea pe care o vedeam dimineața cu toții pe cer abia scoasă din cuptor. O lăsa până seara acolo, să se mai răcească. Își astâmpărau foamea cu ea toți flămânzii de pe lume. Îi ziceam soare pâinii acesteia, din care am fi mușcat și noi, dar era prea fierbinte peste zi. Iar noaptea nu mai rămânea nici o firimitură din ea, fiind nevoiți să ne mulțumim cu pâinea de acasă. Asta credeam despre ninsoare.
Mai ziceam, atunci când se întâmpla să fie înainte de Crăciun, că e scrisoarea pe care o trimite Dumnezeu copiilor. Dar cum unii dintre copii nu merseseră încă la școală, Dumnezeu clătina de câteva ori cuvintele ce le așternuse pe hârtie, ca să se amestece literele între ele, făcându-se toate albe ca laptele, astfel încât să poată fi înțelese de toți cei la care ajungeau.
Nu exista nici un copil la care să nu ajungă și care să nu înțeleagă ce-i scrisese Dumnezeu.
Acesta îi scria fiecărui copil separat, cu toate că din cer pornea o singură scrisoare spre pământ.
Și mai ziceam, văzând cât de repede creșteam, că ninsoarea e copilăria mea îmbrăcată în mireasă.
Deși au trecut foarte mulți ani de atunci, o aud și acum cum mă strigă pe nume, chemându-mă în toiul nopții afară. Ies de fiecare dată și încep să alerg pe mijlocul drumului, spunându-le celor din jur, când șoptit, când cu toată puterea vocii mele de copil tot mai bătrân:
- Haideți să facem un om de zăpadă! Păsări de zăpadă! Cai de zăpadă! Orașe de zăpadă! Țări de zăpadă. Chiar lumea în care trăim de zăpadă!
Treziți-vă, oameni buni! Și hai să trecem cu toții la treabă!
.jpg)
