Despre România profundă

Cartea scrisă de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A treia forţă: România profundă (editura Logos 2008), deschide o perspectivă creştină, critică asupra lumii postmoderne în care trăim. Intenţia autorilor ni se face cunoscută din capul locului, cartea dorindu-se a fi un manifest „la două mâini“ care ar putea ajuta la identificarea unei a treia căi, „calea de întors acasă“. Astfel, autorii menţionează că publică „aceste eseuri în speranţa că vor ajuta la coagularea unei «a treia forţe»“.

Cei doi eseişti formulează răspicat necesitatea renaşterii conştiinţei critice şi a speranţei. Într-o lume postmodernă, puţini sunt intelectualii care valorifică tradiţia personalistă a Ortodoxiei Româneşti sau din Occidentul interbelic. Aceştia sunt consideraţi „lupi singuratici“. Trăind şi studiind în America, opiniile celor doi gânditori creştini în ceea ce priveşte România faţă în faţă cu Occidentul secularizat sunt nu doar pertinente, caracterizând corect o stare de fapt, dar doresc să propună şi o cale de salvare, cale interioară Ortodoxiei.

Dan C. Mihăilescu îi consideră pe Mircea Platon şi pe Ovidiu Hurduzeu, care au publicat frecvent în revista Idei în dialog, stâlpi ai conservatorismului. Şi aceasta pentru că vorbesc mult despre conservatorism, deşi am putea spune cu Drieu la Rochelle că astăzi nu mai există conservatori, nemaifiind nimic de conservat. Mircea Platon explică cum înţelege el mişcarea conservatoare de astăzi, în gândirea sa regăsind gândirea Sfinţilor Părinţi, gândirea personalistă ortodoxă: „Ceea ce are de conservat mişcarea conservatoare e tocmai definiţia omului, înţelesul naturii umane. Conservatorismul e o afirmare a prezenţei şi, ca atare, nu poate fi nici spiritualist, nici materialist, ci personalist. ş…ţ Conservatorii trebuie să apere omul pentru a articula o societate după chipul şi asemănarea omului, fără ambiţii tehnocratice şi fără a robotiza omul de dragul producţiei, fără a distruge familia ca «ordine naturală permanentă în care înfloreşte fiinţa umană» (Susan Orr) de dragul experimentelor sexuale, fără a pretinde că suntem zei, dar că singurul zeu e nimicul. În aceste condiţii, conservatorii sunt cei care rezistă oricărei întreprinderi şi oricărui set de valori care tind la abolirea omului, de la corporatismul de stat la cel anonim. Ce mai putem conserva? Taina persoanei umane, acea realitate necuantificabilă, imposibil de vândut sau cumpărat şi care e neglijată de ideologii actuali de dragul «minorităţilor» şi al aşa-zişilor «marginali»“.

Foarte interesantă mi se pare opinia lui Mircea Platon în ceea ce priveşte distrugerea sistemului de educaţie publică în Occident. Şi reforma sistemului nostru de învăţământ a pornit de la reformularea scopurilor educaţiei, principala menire a şcolii fiind acum aceea de a învăţa copilul să se adapteze, să socializeze. Or, tocmai aici găseşte Mircea Platon greşeala: „Copilul nu mai e educat să devină un om pe picioarele sale, ci e reeducat să se integreze, să se piardă în mulţime. E antrenat să se exprime pe sine înainte de a i se antrena sinele la şcoala marilor clasici. Şi toate acestea sub pretextul că e eliberat de lanţurile trecutului. Şcolarul e lăsat cu sufletul pustiu, ca o baltă stătută, populat doar de mormolocii unor frustrări defulate prin consumism, televiziune, prozac şi masacre ale colegilor de şcoală“. Recomandă tinerilor care vor să fie nonconformişti să fie cuminţi, în sensul patriarhal al termenului: să-i citească pe marii clasici, să meargă la biserică, să-şi iubească neamul şi ţara. Mircea Platon vede „o mai mare valoare «revoluţionară» în cuminţenie decât în conformismul nonconformismului“. Aduce în discuţie valorile care nu sunt înţelese corect. De exemplu, libertatea e teonomă.

În scrierile celor doi autori, care merg de altfel pe linia intelectualilor mărturisitori gen Dan Puric, în prim-plan se regăseşte interesul pentru om. Omul văzut ca dumnezeu în mic, omul ca persoană, aşa cum este văzut în Ortodoxie: „Persoana e Lazăr după care a plâns Mântuitorul şi Iisus Hristos de care le era dor Sfinţilor Apostoli şi căruia i-au cerut să mai stea cu ei. Persoană e Iisus care era mai apropiat de Petru şi Ioan decât de ceilalţi ucenici. Şi asta pentru că Dumnezeul creştin nu e transcendenţa absolută şi monotonă...“. Toate încep de la Dumnezeu şi se termină în Dumnezeu.

Sunt convinsă că acesta este rolul unui intelectual veritabil, să dea mărturie cum totul se poate şi trebuie raportat la Dumnezeu. În fond, aceasta este măreţia omului şi calea de întors acasă. A treia cale, cum o numesc autorii. Singura Cale, cum ar spune Biserica: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“.