Recunoștința sau gânduri din „cântecul amintirilor”

Când am venit la București, ca slujitor la Catedrala Patriarhală, exista o obște a credincioșilor, nu foarte mare la număr, prezentă la sfintele slujbe, îndeosebi la cele din duminici și sărbători, precum și la Privegheri de peste săptămână.

După trecerea celor aproape 20 de ani de slujire în cetatea Bucureștilor, îmi amintesc și acum chipurile și numele unora dintre ei, în special ale unor credincioase smerite și evlavioase, care veneau la biserică dis‑de‑dimineață, după revărsatul zorilor, asemenea femeilor mironosițe la mormântul Mântuitorului.

Așa a fost între altele neuitata Maria Angela, secretara Sfântului Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, pe atunci redactor la revistele bisericești.

De altfel, doamna Maria Angela a mărturisit adeseori despre diferitele momente prin care a trecut în anii când dactilografia manuscrisele marelui teolog român. După prima, a doua și chiar a treia corectură, textul inițial nu se mai regăsea decât în câteva cuvinte, astfel încât scrierea era alta, asupra căreia autorul ostenise ceasuri și zile la rând.

Alături de doamna Maria Angela, care ostenea la redactarea operelor Sfântului Dumitru Stăniloae, îmi amintesc și de Elena Stoica (Crăciun), născută în ținuturile Târgoviștei, pe care o zăream mereu, însoțită de cele mai multe ori de fiica ei.

Îi plăceau slujbele de la Catedrală, de aceea era nelipsită, ascultând cu atenție cele rânduite, predica, corala, fiind totodată martoră, în toți acei ani, la evenimentele bisericești importante de pe Dealul Patriarhiei.

Abia mai târziu am înțeles că dumneaei era mamă de preot, dar și prezbiteră, soțul ei slujind un număr însemnat de ani la Paris, mare iubitor de muzică bisericească și fondator al Coralei Te‑Deum Laudamus din Capitală.

De aceea era familiarizată cu toate cântările bisericești de mare rafinament pe care preotul Costică Stoica, între altele un bun dirijor și iscusit pedagog, nu doar le cunoștea, ci le făcuse accesibile multora, inclusiv celor din familia sa.

Cu timpul, acestor amintiri s‑au adăugat cuvintele evocatoare ale părintelui profesor dr. Vasile Gordon, fost coleg de clasă cu părintele Costică Stoica, pe care adeseori l‑a evocat, inclusiv în scris, și pe care îl cunoștea încă din vremea când erau colegi la seminar.

Despre soția lui, rămasă în București ca să‑și crească copiii în frică de Dumnezeu și să‑i poarte la școli înalte, avea, de asemenea, reverențioasă apreciere.

Dintre acestea am reținut lucrarea Martei. Încă din vremea studenției și mai apoi ani la rând, colegii părintelui treceau pragul casei familiei Stoica, fiind întâmpinați cu o primire plină de căldură.

Aceste neuitate momente de comuniune și stăruința în păstrarea și apropierea între prieteni i‑au unit pe colegii unei generații remarcabile, atât de la Seminarul Teologic din București, cât și de la Institutul Teologic de Grad Universitar, devenit după 1990 Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din București.

Am mai apreciat îndeosebi faptul că doamna Elena Stoica a muncit mult și a dorit din răsputeri ca cei trei copii - unul devenit preot, ceilalți, absolvenți de studii superioare - să învețe limba germană, cum și‑o însușise la Regensburg tatăl lor, care beneficiase de o bursă de studiu.

De altfel, părintele Sebastian, fiul părintelui Costică și al doamnei Elena, a devenit, la rându‑i, profesor de limba germană, urmându‑i în acest fel tatălui, poliglot și înțelept.

Am învățat, din spusele părintelui profesor Vasile Gordon, din mărturisirile preotului Sebastian Stoica și ai altor apropiați ai familiei, că unele calități - între care se regăsesc iubirea de Liturghie, primirea de oaspeți, atenția permanentă față de creșterea copiilor . sunt virtuți care înnobilează pe orice om, în cazul nostru pe doamna Elena Crăciun Stoica.

Marele Antonie vorbea cu îngerii și se întreba odată, așteptând răspuns de la Dumnezeu: „De ce, Doamne, unii mult și alții degrabă mor? De ce unii sunt virtuoși și alții sunt răi? De ce unii suferă prea mult, iar alții trec fără să fie răsplătiți după faptele lor?” Și ni se spune că a auzit un glas care i‑a spus: „Nu îți este ție a înțelege judecățile lui Dumnezeu”. Sunt anumite lucruri care ne scapă nouă, oricât ne‑am considera de cunoscători sau atenți și oricât am aștepta răspuns la unele întrebări.

Dragostea din sânul acestei familii, a mamei față de copii și a copiilor față de mama lor am remarcat‑o într‑una din zilele sărbătorii Nașterii Domnului, la Spitalul Clinic Fundeni din București, unde am ajuns pentru a citi o rugăciune de dezlegare.

Deși doamna Elena suferea mult, iar medicii nu aveau un răspuns clar la încercarea prin care trecea, toți cei trei copii, împreună cu cei din preajma lor, au nutrit aceeași dragoste dintotdeauna, precum și multe lacrimi care nu prea se mai întâlnesc în vremea noastră.

Cred că dincolo de încercările prin care a trecut ea și familia părintelui Stoica, dincolo de cele pe care le întâlnim în viață, unele greu de înțeles, chiar într‑o cheie duhovnicească, această mamă credinciosă a trecut dincolo în stare de fericire, asemenea tuturor mamelor de preot care și‑au închinat misiunea lui Dumnezeu, Cel care stăpânește peste viață și peste moarte.

Am nădejdea că se va bucura în continuare de rugăciunile părintelui Sebastian, dar și de ale multor preoți, rudenii mai apropiate sau îndepărtate, colegi de școală ai fiului și soțului ei, pe care i‑a cunoscut din tinerețe și cu care, în toate încercările vieții, a păstrat legătura.

În locul unor cuvinte de laudă pentru dragostea și jertfelnicia cu care și‑a crescut copiii, rămâne iubirea, care niciodată nu piere: „Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 5‑8).