A fost prima promoție după durerosul decembrie 1989, prima promoție în care au fost admise și fetele. Au venit cei care terminaseră armata și cei care nu au mai făcut armata. Cei care, în trecut, întrerupseseră studiile le-au reluat în acel 1990. Astfel, a fost cea mai numeroasă promoție, peste 500! Poate că acesta a fost și motivul principal pentru care revederile s-au organizat mai greu, mobilizarea unui număr atât de mare constituind o piatră de încercare, dar nu și de poticneală.
În vara lui 2024 s-a încercat organizarea unei revederi, dar, din varii motive, ea a trenat. Ofensiva iubirii apostolice a fost reluată în decembrie, când a fost constituit, pe WhatsApp, un grup care și-a propus să adune cât mai multe contacte telefonice, garanții ale unei comunicări eficiente. Nu ne mai puteam vedea în 2024, o lăsăm pe 2025, dar, ca să nu pierd rezonanța celor 30 de ani de la absolvire, i-am zis „30+1”, merge și așa, cine știe pricepe!
Comitetul de organizare a fost constituit, inițial, din profesoara de religie Marieta Fârtat (Școala 24, București) și semnatara acestor rânduri. Nouă ni s-a alăturat pr. lect. univ. dr. Aurel Mihai (Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”), care avea experiență și bunăvoință, dublate de simțul realității. Din prima ședință online a început, metodic, să puncteze ce și câte mai sunt de făcut în continuare. Personal, intervenția lui m-a cam îngrijorat. Ne-a avertizat că termenul e foarte scurt, nu știe dacă putem reuși ceva, dar, acum, „Asta e, mergem mai departe, ne asumăm riscurile!” S-a oferit să ne ajute și Cristina Mădălina Breabăn, așa că ne-am pus pe treabă, plini de elan. Numai că, ajunși pe 19 decembrie, toată activitatea de secretariat a înghețat (la propriu). Am înghețat și noi (la figurat), gândindu-ne la câte au mai rămas de rezolvat, dar am continuat să ne întâlnim online și să comunicăm pe grup, așteptând ziua de 8 ianuarie pentru a relua ofensiva.
Trec peste multe și ajung la ziua cea mare a revederii, moment în care cuvintele se topesc, lăsând loc doar emoțiilor, trăirilor, amintirilor. Aceeași biserică, precum cea de acum 30 de ani, aceeași rânduială liturgică, aceiași eram și noi (doar puțin altfel). Ne uitam unii la alții, ne recunoșteam pe secțiuni, care cum ne mai intersectaserăm de-a lungul anilor, sau nu ne mai recunoșteam defel, dar știam că, acolo, adunați de prin toate colțurile țării sau chiar dincolo de ele, eram noi, generația 1990-1994.
Era 21 ianuarie, ziua cinstirii Sfântului Maxim Mărturisitorul. Atunci, în timpul slujbei, din toată învățătura acestui stâlp al Ortodoxiei, nu am avut în fața ochilor sufletului decât ἡ ἁγία σύναξις (i agía synaxis), adică sfânta adunare (a Bisericii), cea cu care el definea slujba Dumnezeieștii Liturghii. Greu de exprimat acea trăire la unison a soborului de preoți și a corului încropit, colegii și prietenii noștri, care slujeau laolaltă pentru prima dată, dar care se rânduiau firesc, pe coordonatele unei trăiri liturgice, regizată de undeva, din înaltul cerului, într-un scenariu al horei cosmice, pe o partitură a iubirii evanghelice.
Iar cursul festiv a constituit momentul în care fiecare dintre cei lăsați slobozi să colinde lumea, semănând și culegând, urma să-și deschidă băierile trecutului, revărsând pe masa sufletelor noastre mai bine de 30 de ani de năzuiri și împliniri (și ceva dezamăgiri), căutări și așteptări (printre binecuvântări), amintiri și oglindiri (și c-un strop de mulțumiri). În catalogul cu cei înscriși sunt 100 în cap, dintre care trei absenți, așadar, 97 de vorbitori, nici mai mulți, nici mai puțini. În spatele statisticii vibrează însă 97 de vieți, mărturisite în răstimp de patru ceasuri, cu dezinvoltură sau cu emoție vădită.
Iar la final, cu o întârziere de numai trei ore față de programarea inițială, a urmat agapa de bucurie.
Chiar din aceeași seară au început să curgă mesajele, de încântare pentru participare și de mulțumire pentru organizare. M-a frapat faptul că majoritatea mulțumeau comitetului care se implicase și organizase toată povestea. Toate bune și frumoase, așa este, dacă nu era comitetul, nu se urnea și nu se făcea. Însă, stau și mă întreb, ce ne-am fi făcut noi, comitetul, dacă nu ar fi fost participanții, cu mic, cu mare, toate acele 97 de suflete?
Cum s-ar fi putut desfășura întregul curs fără participarea profesorilor noștri, părinții Constantin Coman, Alexandru Ioniță, fără completările pr. prof. dr. Vasile Răducă, același personaj lucid și acid, plin de ironie, dar și de duioșie la rememorarea unor momente unice din viața celor de față? Sau cum ar fi fost receptat discursul absolvenților, dacă toți ar fi vorbit ca de la catedră, răspicat și măsurat, fără acele emoții care le sugrumau vocea și le furau ideile? Niște trăitori care s-au trezit, brusc și fără preaviz, în postura de vorbitori și care, negăsindu-și cuvinte potrivite, au venit cu amintiri trăite.
Derulând tot filmul acestei temerare organizări, am straniul sentiment că cei care au clădit-o nu sunt atât cei care au inițiat-o, cât, mai degrabă, cei care au venit, de la mică sau la mare depărtare. Acel părinte care a călătorit toată noaptea pentru a ajunge dimineața, la 6:00, în Gara Obor, sau cel venit de la Insula Mare a Brăilei ori cel de prin Caraș-Severin. Ce ne-am fi făcut noi, organizatorii, fără acei părinți veniți din Moldova, tocmai din Bucovina sau, mai „aproape”, de la Piatra Neamț? Ca să nu mai vorbesc de doamna preoteasă venită din Grecia. La asemenea distanțe, cei sosiți de pe la Constanța sau Buzău, Argeș sau Râmnic, Dâmbovița, Prahova par a fi de-ai casei, la doi pași de București!
Pentru toate aceste motive și tuturor acestor motivați, care au răspuns la chemarea și strigarea catalogului, tuturor acestora care au umplut amfiteatrul „I.G. Coman” (dar și celor care ar fi dorit să vină, dar, din varii motive, au fost împiedicați), noi le mulțumim, căci, datorită lor, Promoția Teologie Pastorală 1990-1994 a Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a reușit să aibă parte de REVEDERE 30+1, de la organizare la mobilizare și participare…
Ne-am obișnuit cu comemorările din fiecare an ale Bisericii noastre ortodoxe, care marchează atât momente istorice, cât și liturgice, dogmatice sau spirituale, încercând să trezească conștiința credincioșilor spre o viață activă și unitară din perspectiva mesajului pe care îl transmite.
Tesalonicul este, în general, cunoscut ca un oraș care atrage an de an numeroși pelerini și călători ce străbat Elada. Unii dintre aceștia sunt însuflețiți de dorul de a ajunge în Sfântul Munte Athos, centru al trăirii Ortodoxiei, în vreme ce alții caută tihna soarelui și mângâierea apelor albastre ale Mării Egee. Nu puțini sunt cei care vin să contemple bogata zestre istorică și culturală a cetății ce păstrează urmele civilizației antice și mărturiile glorioase ale veacurilor ce i‑au urmat.
Vreme de peste trei ani, Mântuitorul Hristos le-a vorbit Sfinților Săi Ucenici și Apostoli despre tainele Împărăției lui Dumnezeu. Fiind oameni cu măsuri și înțelegeri diferite, la început nu au pătruns sensurile adânci ale învățăturilor dumnezeiești, dar, când Duhul Sfânt s-a revărsat peste ei, mintea li s-a deschis, inima le-a fost luminată și au înțeles toate...
Suntem în timpul Postului Mare când în cursul săptămânii (de luni până vineri) se oficiază în biserici Liturghia Darurilor înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie Dialogul, autorul ei, pe care-l
.jpg)
Duminica a 2-a din post (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12 În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de
„În vremea aceea S-a dus Iisus într-un loc pustiu și Se ruga acolo. Dar au mers după Dânsul Simon și cei ce erau cu el și, aflându-L, I-au zis: Toți Te caută pe Tine. Iar Iisus le-a răspuns: Să mergem în
Fraților, luați seama, să nu fie cumva în vreunul din voi o inimă vicleană a necredinței, ca să vă depărteze de la Dumnezeul Cel viu. Ci îndemnați-vă unii pe alții, în fiecare zi, până ce putem să
Sfinţii Mucenici Agapie, Plisie şi Timolau au trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Mucenicul Agapie era născut în cetatea Gaza. El era un bărbat cinstit şi demn între creştini şi
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 314, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, pp. 459-460 „(...) Fie pentru ca cineva, drept fiind, să fie distins și pus în lumină strălucitoare
Anul 1925 este foarte important pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru că Biserica noastră a fost ridicată la rang de Patriarhie. În acest an s-a desfăşurat un amplu proces de înfiinţare a Patriarhiei Române, ce s-a bucurat de spaţii ample în presa vremii.
În ultimii șase ani, la Casa Muzeu „Alexei Mateevici” din Căinari, în luna martie, împreună cu preoții din Protopopiatul Căușeni, cu preotul Valentin Baltaga din Parohia „Sfinții Arhangheli” și autoritățile din acest oraș, dar și cu mulțime de tineri, elevi și lucrători în domeniul culturii din raionul Căușeni, am oficiat slujba Parastasului și am participat la activitățile culturale dedicate preotului Alexei Mateevici (1888-1917), unul dintre poeții înzestrați cu mult har și talent, care ne-a lăsat cea mai frumoasă poezie dedicată limbii: „Limba noastră”.
Unii călugări din mănăstirile athonite, numiţi şi isihaşti, au ajuns să vadă lumina necreată a lui Dumnezeu. Dar adversarii lor respingeau posibilitatea vederii lui Dumnezeu de către om, negau distincţia dintre fiinţă şi energii în Dumnezeu, excluzând orice posibilitate de comuniune reală a omului cu Dumnezeu. Cel care a luat iniţiativa de a le răspunde acestora a fost Sfântul Grigorie Palama, care a vorbit despre posibilitatea cunoaşterii şi a unirii cu Dumnezeu, afirmând că nu există natură (fiinţă) nelucrătoare care să nu se manifeste în afară prin energii. Sfântul, pentru care isihasmul devenise un mod de viaţă, a răspuns că isihaştii nu văd Fiinţa lui Dumnezeu, ci energiile necreate care se revarsă din Fiinţa Lui.
În 28 februarie 2025 se împlinesc 240 de ani de la moartea martirică a lui Horea și a lui Cloșca, din anul 1785, la Alba-Iulia. Crișan murise deja în închisoare, în 13 februarie. Deși în raportul comisiei de anchetă se menționează că acesta s-a sinucis, există mai multe argumente care aruncă îndoiala asupra acestui lucru.
Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii, unul foarte profund, dens și uneori greu de asimilat. Temele abordate de el, cum sunt distincția dintre ființă și lucrările nezidite în Dumnezeu, distincția dintre teologie și vederea lui Dumnezeu în lumină, sunt adânci, greu de expus în cuvinte. Nici exprimarea lui nu este simplă, pe alocuri chiar aticizată și, mai mult, deși se folosește destul de des de metoda argumentației de tip aristotelian, documentaţia lui este laborioasă, nu ușor de urmărit, parcă vrând cu tot dinadinsul să-i invite pe detractorii lui să-i recitească paragrafele! Deci, da, Grigorie Palama este un teolog greu de descifrat și trebuie să recunoaștem și greu de digerat, nu numai de frații noștri de alte confesiuni, dar uneori și de noi. Bunăoară, citindu-l pe Varlaam, Achindin și mai ales pe Grigoras sau Dexios, s-ar putea să ni se pară la început mai clari, mai logici, mai digerabili! Totuși, dincolo de aceste dificultăți, Grigorie Palama este teologul luminii nezidite al lui Dumnezeu, teologul care ne arată cum să urcăm muntele Taborului pentru a-L întâlni acolo pe Hristos, izvorul luminii. Învățătura lui este despre viață, viața în Hristos.
