Ecouri la Centenar

Mult timp vom simți bucuria sfântă prilejuită de evenimentele majore desfășurate la Catedrala Patriarhală și în Palatul Patriarhiei în ziua de 4 februarie 2025, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române. Vibrantele clipe cei care nu am fost de față le-am trăit prin intermediul transmisiunilor în direct ale posturilor de televiziune și radio ale Patriarhiei Române ori le-am citit relatate în Ziarul Lumina. Ele încă dăinuie în inima noastră, ca momente de împlinire și binecuvântare ale Preasfintei Treimi pentru primul veac din istoria, nădăjduim, cât mai îndelungată a Patriarhiei Române.

Nu ne putem desprinde ușor de momentul sărbătoresc de acum două săptămâni, căci istoria ne ajută să menținem în mintea și inima noastră astfel de evenimente mărețe.

Întorcându-ne în atmosfera plină de entuziasm de acum un secol, ne reamintim că, la puține zile după ce Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis înființarea Patriarhiei Române, statul venea cu o lege de recu­noaștere a acestui fapt istoric și sublinia consensul inițiativei.

Astfel, la 12 februarie 1925, înființarea Patriarhiei Române s-a discutat în Senat, iar la 17 februarie 1925 a fost dezbătută în Camera Deputaților. Se păstrează discursurile vorbitorilor din cele două Camere ale Parlamentului României, dar cel mai bine a exprimat însu­flețirea și acordul aleșilor Patriarhul Miron, care nu fusese întronizat. Evenimentul înscăunării primului Patriarh român trebuia pregătit cu deosebită atenție și de aceea a fost programat la zece luni după istorica decizie din 4 februarie 1925.

Iată cum a văzut primul Întâistătător al Patriarhiei Române dezbaterile și aprobarea forului legiuitor român: „La Senat a trecut cu aprobarea tuturor partidelor. La Cameră ceva solemn de tot. Zi rară - cum spun unii - că n-a mai fost la Cameră. Totul unanim. Toți vorbesc pregătiți. Ovații în picioare. Pe galerie unii plâng de însuflețire…”.

Ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, sintetiza în cuvântul său legătura organică între organizarea statală română și cea bisericească: „Organizarea Bisericii noastre Ortodoxe Române stă în așa de strânsă legătură cu cea a Statului, că fazele dezvoltării acesteia sunt și ale aceluia”.

Legea înființării Patriarhiei Române, odată votată în ambele Camere ale Parlamentului, a fost promulgată apoi de regele Ferdinand I, în data de 23 februarie 1925, și publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.

Prin Tomosul nr. 1579 din 30 iulie 1925, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului menționa „... la cele ce prin hotărâre comună a Bisericii și a Statului s-au săvârșit în România, adică a ridicării Scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei la rang de Scaun patriarhal”. Tomosul mai recunoștea că „întreg poporul binecredincios român, mărindu-se prin unirea sa politică, această cinstire este bine venită și îndreptățită, astfel că ridicarea Bisericii la demnitatea de Patriarhie este și necesară și utilă”.

Ierarhii, oamenii de cultură, politicienii vremii nu încetau să-și exprime bucuria față de istoricul eveniment petrecut în februarie 1925 și consfințit la 1 noiembrie, același an, prin înscăunarea în demnitatea de Patriarh a Primatului României.

Revenind la sărbătorirea Centenarului patriarhal, un loc aparte al manifestărilor spirituale și culturale l-a deținut proclamarea solemnă a canonizării celor 16 sfinți cuvioși și mărturisitori ai Ortodoxiei românești din secolul al XX-lea.

Jubileul primului secol de patriarhat românesc nu ar fi fost deplin fără această canonizare solemnă a celor 10 sfinți proveniți din cinul monahal și a celorlalți șase sfinți preoți mărturisitori. De ce? Pentru că prezența sfinților într-o Biserică autocefală constituie dovada neclintită că acea Biserică, prin ierarhii și preoții ei, propovăduiește drept Cuvântul lui Dumnezeu; că Biserica Ortodoxă Română conduce la sfințenie, căci prin viața ei sacramentală face ca Hristos, Cel Unul, să fie prezent în nenumă­rații sfinți români. Canonizarea de sfinți confirmă că Biserica strămoșească are dreptul de a proclama sfinți odrăsliți din neamul românesc, așa cum au făcut și celelalte Biserici autocefale surori, însă cu mult mai devreme decât noi.

Biserica noastră autocefală își manifestă în mod plenar egalitatea cu celelalte Biserici surori, libere unele față de altele din punct de vedere administrativ, dar unite unele cu altele prin aceeași credință, aceeași viață sacramentală și aceeași structură și disciplină canonică (juridică). De aceea canonizarea de sfinți locali reprezintă una din aceste prerogative.

Cei 16 sfinți nou-canonizați, deși au trăit în regiuni istorice diferite, având ascultări și rosturi felurite în Biserică, una le-a fost credința, una și aceeași arzătoare dragoste față de Hristos și de Biserica Sa. Cu toții L-au mărturisit pe Mântuitorul cu prețul libertății sau chiar al vieții, dovedind că L-au iubit mai mult decât propria existență.

Martiri și mărturisitori, stareți și duhovnici, profesori de teologie și preoți de parohie, misionari în cetate și nevoitori în sihăstrii, iscusiți iconari ori scriitori, mari filantropi și iubitori ai Evangheliei, cei 16 sfinți nou-canonizați reprezintă pentru Ortodoxia românească niște călăuze luminoase ale Bisericii și neamului, în vreme de profunde prefaceri și chiar întunecate timpuri trăite de poporul român. Nu mă refer doar la cei aproape 50 de ani de regim totalitarist ateu, ci și la instabilitățile social-politice din perioada interbelică, la primejduirile celui de-Al Doilea Război Mondial, foametei din anii 1947, sau la numeroasele provocări apărute după 1990.

Constatăm că primul secol al Patriarhiei Române s-a arătat presărat cu nenumărate amenințări, printre care Biserica dreptmăritoare și-a condus poporul, cu demnitate și curaj biruitor, reușind ca, după atâtea dramatice răstigniri, să ajungem și la mult-râvnita înviere. Viața și lucrarea celor 16 sfinți canonizați la Centenarul patriarhal confirmă „știința” Bisericii de a vâsli prin ape tulburi către limanul mântuirii.

Sintetizând toată perioada deloc liniștită de la înființarea Patriarhiei Române până-n prezent, precum și minunata lucrare dimpreună cu sfânta mărturisire a celor 16 sfinți cano­nizați, Părintele Patriarh Daniel afirma: „Cei 16 sfinți sunt rodul cel mai de preț pe care Biserica noastră l-a adus în acest răstimp de 100 de ani, deoarece prin ei se arată, mai intens, lucrarea tainică a harului Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă Română”.