Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Dincolo de ultima bătaie a inimii

Dincolo de ultima bătaie a inimii

Un articol de: Nicolae Dima - 20 Feb, 2010

Probabil că la moarte se raportează fiecare om cu solemnitate, de cele mai multe ori cu teamă, uneori cu respect faţă de taină, iar alteori cu superficialitatea care vine din lipsa credinţei în viaţa de dincolo. De foarte multe ori, atitudinea pe care o avem faţă de moarte este o reflectare a modului nostru de viaţă: ne este cu atât mai teamă de moarte, cu cât ne trăim viaţa mai inadecvat, mai necreştineşte. N-am văzut prea mulţi oameni în momentul pasului prin marele prag, dar am o experienţă de acest fel. E posibil să nu fie definitorie, pentru că fiecare trecere dincolo este unică, este o taină (moartea nu este o fatalitate, chiar dacă este un fenomen comun, ci este un miracol prin care trece fiecare fiinţă însufleţită). Dar mi se pare pilduitoare.

La Radio TRINITAS s-au făcut dintotdeauna numeroase emisiuni sociale şi s-au dat şi numeroase anunţuri umanitare. De multă vreme, oameni bolnavi sau cu rude aflate în suferinţă au venit la radioul Bisericii sperând că, prin anunţul făcut acolo, vor primi ca donaţie suma de bani care să le asigure o rezolvare medicală în străinătate sau în ţară. În faţa unui astfel de caz s-a găsit echipa de la radio prin anul 2002, când un om foarte bolnav a venit la redacţie ca să ceară ajutor. Cazul lui ne-a marcat. Era un om singuratic, foarte sobru, înalt, slab, nu mai vîrstnic de 45 de ani, un om simplu dar manierat. Se numea Ioan. Avea leucemie. Spera că va reuşi să strângă suma de bani care îi era necesară pentru un transplant de măduvă. Suma era mare, ceva exprimat în euro şi cu multe zerouri - oricum, în anii aceia era greu de crezut că cineva poate să adune atâţia bani din donaţii. Era un om demn, vorbea despre bola lui ca şi când n-ar fi fost vorba despre el însuşi. Nu ştiu cum trăia, deşi era de ghicit că viaţa nu-i fusese întotdeauna fericită. Garsoniera în care stătea, zona în care locuia, atmosfera din jurul persoanei sale, cenuşiul hainelor pe care le îmbrăca, toate transmiteau sentimentul că era un condamnat.

L-am văzut în ultima etapă a vieţii, în ultimele săptămâni. Ne vizita la un moment dat destul de des, jenat că ne deranja la redacţie, ca să ne întrebe dacă a dat cineva vreun semn în privinţa lui, dacă s-au mai adunat cumva nişte bani. De neuitat este expresia din ochii săi: privire de om care ştie că n-are şanse, dar îşi permite să spere, chiar împotriva raţiunii (de fapt, când speranţa ţine cont de logică?). Mi-a mărturisit că avea adesea gândul sinuciderii, pentru că durerile pe care le suporta erau din ce în ce mai mari, iar tratamentul era chinuitor. N-avea decât un coleg de cameră, o rudă îndepărtată care îşi dorea, probabil, să-i moştenească locuinţa şi care nu-l putea susţine moral. De fiecare dată când îl întâlneam, avea senzaţia teribilă că omul acela era captiv în braţele morţii. Iar el ştia asta.

S-a stins aşa, cu speranţa neîmplinită, cu durerea de a nu avea prieteni. A murit împăcat cu Dumnezeu - avusese timpul şi înţelepciunea de a-şi regla viaţa spirituală în ultimele luni - dar chinuit de dorinţa de a mai trăi. Am avut sentimentul că asistasem, chiar dacă episodic, la o bătălie pentru viaţă care nu putea fi câştigată, dar care trebuia să fie purtată.

Moartea este o experienţă teribilă, care ne aşteaptă pe toţi, însă, deşi ştim bine că nu poate fi evitată, aproape toţi ne raportăm la ea ca la o eventualitate îndepărtată. Când Părinţii Bisericii vorbesc despre moarte ca orizont cotidian de reflecţie, ei nu recomandă să te cufunzi în întunericul morţii (căci moartea nu e întunecoasă, nu trebuie să fie astfel), ci să te întrebi în fiecare zi care e bilanţul între bune şi rele în viaţa ta. Să fii pregătit de moarte nu înseamnă să fii resemnat în faţa ei, ci să fii gata de o nouă viaţă, infinit mai bogată şi mai luminoasă decât prima.

Puţin-credinciosul va trăi mereu între reflexul agăţării de biologicul concret şi drama nepătrunderii cu ochii sufletului în lumea de dincolo de ultima bătaie a inimii. Unora li se dă şansa de a se regăsi, de a se analiza pe ei înşişi, de a face un fel de repetiţie pentru marele examen de dincolo. Altora, această şansă le este luată. Înţelepciunea divină le dă unora timp de gândire, altora nu. Nu este de mirare că momentul morţii, înfricoşător prin faptul că e fără întoarcere, este trăit diferit de oameni diferiţi. Aşteptat sau nu, momentul trecerii vine oricum. Iar dacă pentru cei mai mulţi clipa cea mai grea este aceea a despărţirii de lumea aceasta, probabil ar trebui să ne gândim puţin la cum vom trăi primul moment de după. Prima clipă din viaţa veacului ce va să fie.