Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Doage

Doage

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 06 Noi, 2020

- Reparăm butoaie! Reparăm butoaie!

Nu știu de unde veneau. Dar îi vedeai peste tot. Și plecau toți mulțumiți, pentru că erau multe doage de schimbat. 

Dacă, pe lângă butoaie, i-ai fi luat și pe oameni în calcul, ar fi fost și mai multe. Existau destui oameni care aveau cel puțin o doagă lipsă. Dar dogarii ce apăreau toamna în sat se ocupau doar de butoaie. Adevărul că oamenii puteau să-și vadă liniștiți de viață și cu o doagă mai puțin, pe când butoaiele... Se făcea vin mult. Unde să fie pus?

Grămezile de necazuri erau uneori mai mari decât grămezile de struguri. Iar ele erau puse la păstrare în oameni. Nu conta lipsa doagelor. Bucuriile se puteau aduna și ele în grămezi mari, dar treceau repede, nu le puteai păstra prea mult timp, ca să te înfrupți cu păhăruțul din ele, așa cum te înfruptai din necazuri și din vin. Poate că d-asta nici nu existau dogari de oameni. Cei pe care îi auzeam strigând prin sat erau dogari de butoaie.

Exista însă și printre oamenii din sat un dogar. Nu mai puțin priceput decât cei ce veneau de departe. Se numea Catriș Buzatu și stătea doar la câteva case de noi. Dintre toți, el ar fi avut cea mai mare nevoie de un dogar de oameni. Pentru că era cam într-o doagă, ceea ce însemna că doagele celelalte, nu putea să spună nimeni câte îi lipseau cu desăvârșire. Nouă, copiilor, ni se părea că-i stă bine așa.

Fiindcă îl vedeam vesel tot timpul. Atât de vesel încât nevastă-sa a dispărut într-o zi de acasă, cu tot cu copii, și de atunci nici că s-a mai întors vreodată. Deveniseră, cum aveam să aflăm peste câteva luni, bucureșteni.

Viața lui Catriș a rămas dintr-odată la fel de goală ca un butoi, toamna, înainte de culesul viilor. Ce era să facă? A umplut-o cu singurătate. Dar una veselă, pe potriva firii lui.

Catriș ar fi dus-o bine, dacă era să trăiască din dogăritul celor de felul său. Dar el trăia din dogăritul butoaielor, ceea ce-l ținea ocupat doar câteva săptămâni pe an. Însă nu se plângea. Nici n-avea cum, pentru că lui îi plăcea să râdă. Râdea din orice. Și n-o făcea doar cu gura. Își întrebuința pentru asta și inima. Râzând, nu altfel, i s-a oprit inima din bătut.

Au trecut zeci de ani de atunci. Câteodată, poate unde nu mai sunt nici vii, nici butoaie, în sat, aud, spre sfârșitul verii, strigând pe linie:

- Reparăm oameni! Reparăm oameni!

Mi se pare, trăgând cu urechea de departe, că e vocea lui Catriș.