Doage

- Reparăm butoaie! Reparăm butoaie!

Nu știu de unde veneau. Dar îi vedeai peste tot. Și plecau toți mulțumiți, pentru că erau multe doage de schimbat. 

Dacă, pe lângă butoaie, i-ai fi luat și pe oameni în calcul, ar fi fost și mai multe. Existau destui oameni care aveau cel puțin o doagă lipsă. Dar dogarii ce apăreau toamna în sat se ocupau doar de butoaie. Adevărul că oamenii puteau să-și vadă liniștiți de viață și cu o doagă mai puțin, pe când butoaiele... Se făcea vin mult. Unde să fie pus?

Grămezile de necazuri erau uneori mai mari decât grămezile de struguri. Iar ele erau puse la păstrare în oameni. Nu conta lipsa doagelor. Bucuriile se puteau aduna și ele în grămezi mari, dar treceau repede, nu le puteai păstra prea mult timp, ca să te înfrupți cu păhăruțul din ele, așa cum te înfruptai din necazuri și din vin. Poate că d-asta nici nu existau dogari de oameni. Cei pe care îi auzeam strigând prin sat erau dogari de butoaie.

Exista însă și printre oamenii din sat un dogar. Nu mai puțin priceput decât cei ce veneau de departe. Se numea Catriș Buzatu și stătea doar la câteva case de noi. Dintre toți, el ar fi avut cea mai mare nevoie de un dogar de oameni. Pentru că era cam într-o doagă, ceea ce însemna că doagele celelalte, nu putea să spună nimeni câte îi lipseau cu desăvârșire. Nouă, copiilor, ni se părea că-i stă bine așa.

Fiindcă îl vedeam vesel tot timpul. Atât de vesel încât nevastă-sa a dispărut într-o zi de acasă, cu tot cu copii, și de atunci nici că s-a mai întors vreodată. Deveniseră, cum aveam să aflăm peste câteva luni, bucureșteni.

Viața lui Catriș a rămas dintr-odată la fel de goală ca un butoi, toamna, înainte de culesul viilor. Ce era să facă? A umplut-o cu singurătate. Dar una veselă, pe potriva firii lui.

Catriș ar fi dus-o bine, dacă era să trăiască din dogăritul celor de felul său. Dar el trăia din dogăritul butoaielor, ceea ce-l ținea ocupat doar câteva săptămâni pe an. Însă nu se plângea. Nici n-avea cum, pentru că lui îi plăcea să râdă. Râdea din orice. Și n-o făcea doar cu gura. Își întrebuința pentru asta și inima. Râzând, nu altfel, i s-a oprit inima din bătut.

Au trecut zeci de ani de atunci. Câteodată, poate unde nu mai sunt nici vii, nici butoaie, în sat, aud, spre sfârșitul verii, strigând pe linie:

- Reparăm oameni! Reparăm oameni!

Mi se pare, trăgând cu urechea de departe, că e vocea lui Catriș.