Dulce ca pelinul

Prin locul nașterii mele, pelinul nu crește doar pe câmpuri, ci și în viețile oamenilor. Câteva dintre aceste vieți, cele ale bunicilor și părinților mei, le-am pus într-o carte, care si-a găsit singură titlul potrivit, nu i l-am dat eu: „Dulce ca pelinul”.

Tot umblând titlul acesta prin lume, prin lumea celor ce se cam potrivesc la suflet cu mine, s-a întâmplat să fie luat cu împrumut de un spectacol întâmplat săptămâna trecută pe scena Teatrului Excelsior din București. Cartea mea n-a avut, se înțelege, nimic împotrivă. Și n-am avut, ca autor al cărții, nici eu. Chiar dacă cineva, nu știu cine, a vrut ca titlul spectacolului să fie separat de numele cărții, dulceața pelinului n-a avut deloc de suferit.

A fost vorba, în cele aproape două ore de spectacol, de același pelin de acasă, parcă nițel mai dulce decât cel din cuvintele mele. Și cum să nu fie, când cântecele Floarei Calotă s-au împletit, cum se împleteau spicele de grâu, pe vremuri, la seceriș, cu poezia lui Mihai Eminescu, Alexandru Philippide, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Nicolae Lupu, Ilie Calotă, poezie trăită, nu rostită, de actrița, minunea de actriță Ioana Calotă, și soțul său, Alexandru Philippide, nepotul poetului și stră-strănepotul celui care folosise pentru prima oară, la începutul secolului XIX, numele de România? Şi-a mai fost și un taraf care i-a făcut pe spectatori să creadă că zboară cu adevărat ciocârlia pe deasupra lor. Și-au mai fost și niște lacrimi, nu puține, în ochii de pe scenă și din sală. Pentru că era acolo însăși România, cu tot cerul și tot pământul ei, cu toate bucuriile care i-au înseninat cerul, cu toate întristările ce i-au întunecat obrazul.
Iar pe hol, în fața intrării în sală, pâine și sare, fără de care, oricât de dulce ar fi, pelinul s-ar simți singur. Așa cum s-ar fi simțit și poeziile spuse pe scenă fără autorii lor, ale căror portrete, semnate de Mihai Calotă, fratele Ioanei și fiul Floarei, au umplut pur și simplu de viață pereții.

Dulcele ca pelinul, cel din spectacolul de la Excelsior, a fost ca un fel de atingere a tălpilor lui Dumnezeu. În orice caz, eu m-am întors în seara aceea acasă convins că asta trebuie să simți când îți ajunge sufletul în cer.

Nici nu știu Floarea Calotă și copiii săi grozavi, vorbesc de toți trei, cât de dator le-am rămas. Și eu, și cartea mea ce-a dat numele ei spectacolului de acum o săptămână.

Spectacol care n-ar fi fost posibil fără implicarea Fundației „Niște țărani”. Mulțumiri maestrului Dinu Săraru! Și La mulți ani! pentru cei 87 împliniți chiar în această săptămână!