Ecteniile Bisericii, „praguri euharistice“

Liturghia Bisericii Răsăritene este trăirea anticipată şi inaugurată a unirii omului cu Dumnezeu din Împărăţia cerurilor. De aceea binecuvântarea cu care se deschide Sfânta Liturghie are următorul conţinut: "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Aceasta anunţă intrarea omului în timpul Împărăţiei, pregustarea din realitatea transfigurată, experienţa celuilalt în termenii acestei noi realităţi marcate de duhul comuniunii şi al iubirii. În acest sens, ecteniile liturgice reprezintă imagini anticipate ale comuniunii tuturor în Împărăţia lui Dumnezeu, dar şi mărturii ale faptului că iubirea interumană ce le dă glas constituie o condiţie necesară pentru Taina Euharistică. Nimeni nu se împărtăşeşte de Hristos dacă nu s-a împărtăşit de aproapele său. De aceea spunea Olivier Clément că ecteniile "sunt praguri euharistice".

Taina Euharistică cere în prealabil exerciţiul ecteniilor, al cuprinderii celorlalţi în propria-ţi rugăciune. Cine nu cuprinde în sine lumea nu are parte de Hristos. Cine nu stă înaintea lui Dumnezeu cerând "mântuirea sufletelor tuturor", cine nu îmbrăţişează prin rugăciune pe "ierarhii Bisericii, binecredinciosul popor de pretutindeni, cârmuitorii ţării, mai-marii oraşelor şi ai satelor, iubitoarea de Hristos oaste, pe cei ce vieţuiesc în oraşe şi sate, pe cei ce călătoresc pe uscat, pe ape şi prin aer, pe cei bolnavi", acela nu-l poate primi pe Hristos în sine. Iubirea pentru ceilalţi dilată sufletul omului, făcându-l chivot pentru sălăşluirea lui Dumnezeu. În ectenii, creştinul nu este un izolat, un egoist, ci o persoană în comuniune, în jertfă pentru ceilalţi. De aceea este bine cunoscut pluralul ecteniilor, căci noi toţi ne rugăm unii pentru ceilalţi către Dumnezeu. Acest lucru îl remarca părintele Stăniloae referitor la ectenii, afirmând: "Încă de la început suntem îndemnaţi să ne constituim toţi cei prezenţi într-un singur "eu" multiplu al Liturghiei, într-un eu comunitar, cum este şi Dumnezeu, Cel ce e un singur Dumnezeu în Treime. Dumnezeu ne vrea articulaţi prin iubire într-o unitate generoasă, scăpată de orice egoism. El vrea să înaintăm tot timpul Liturghiei în această unitate, tot mai mult, până la o unitate culminantă între noi şi Hristos şi în El între unii şi alţii, prin împărtăşirea împreună de Acelaşi Hristos, ca să ajungem la treapta supremă a acestei unităţi în Împărăţia veacului ce va să fie".

Iubirea creştinilor devine mai tare decât moartea. Ecteniile pentru cei adormiţi exprimă prospeţimea unei persoane dincolo de mormânt. Pomenirile din ectenia pentru cei adormiţi nu sunt rostiri în gol, ci o atenţie mereu vie pentru cei răposaţi şi totuşi prezenţi. Iubirea trece dincolo de reperele fizice, strânge în comuniune pe toţi, vii şi adormiţi. Dacă la întrebarea lui Dumnezeu adresată lui Cain despre Abel, acesta răspunde manifestându-şi indiferenţa: "Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?", creştinii prin ectenii se fac păzitorii semenilor lor, responsabili de viaţa acestora, de mântuirea lor, fiecare fiind o şansă de mântuire pentru celălalt. Drumul fiecăruia către Mântuitorul Iisus Hristos se întâlneşte cu drumul celuilalt. Sfântul Dionisie Areopagitul prezintă întâlnirea omului cu Dumnezeu concomitent cu întâlnirea cu aproapele astfel: dacă Dumnezeu este un punct central - spune acesta -, iar noi suntem toţi aşezaţi ca în cerc în jurul punctului, orice apropiere de punctul central este neapărat o apropiere a unora de alţii, precum şi orice apropiere a unora de alţii este apropierea de Dumnezeu.

Într-o lume amprentată de individualism, de cultul pentru propria persoană, pentru propriul succes şi fericire, existenţa celuilalt este adeseori o anexă, un auxiliar util în măsura în care slujeşte propriilor interese. Biserica, prin ecteniile, rugăciunile şi învăţătura ei, dă mărturie despre valoarea celui de lângă noi, despre importanţa lui în viaţa fiecăruia dintre noi. În măsura în care omul zilelor noastre nu se mai roagă nici pentru sine, e lucru mare ca cineva să se mai roage pentru celălalt. De aceea îndemna patriarhul Justinian: "Rugaţi-vă pentru cei care nu vor, nu ştiu şi nu pot să se roage!".