Educaţie şi integrare: Ritmuri şi dureri, cele de toate zilele…

Grijă şi tensiune între ceea ce sunt şi aş fi putut să fiu … Mă cuprinde un fel de sfârşeală când am în vedere cele care au fost ori mi se-ntâmplă. Şi nici viitorul nu-i prea limpede. Caut să intru în ritmurile istoriei, să fiu ca unii şi ca alţii, să „rezonez“ cu vremurile, să mă pliez cum vor ceilalţi şi parcă nu încap în carapacea ce mi se prescrie. Vreau să fiu un „model“, dar acesta nu se nimereşte cu ceea ce pot eu. Ştiu că de undeva de sus îmi vin alte adieri, alte chemări ce par a fi pe gustul meu. Pământul din mine mă trage încă în jos, dar vreau totuşi să pregust din aerul curat ce îl ghicesc deasupra mea. Plutesc între un „sus“ şi un „jos“, abisul îmi dă târcoale dar îmi îndrept faţa spre cer, cu speranţa unei dificile, dar constante înălţări.

A fi copil, cu toate gesturile pe care le faci, nu-i chiar pe gustul unui om mare, dar poate semnala puterea de a înfrunta viaţa şi „măreţia“ ce se vor ivi mai târziu. Ai vreo şase anişori, îţi cunoşti deja sălaşul, megieşii, ascunzişurile din grădină, găurile din garduri prin care te poţi strecura spre alte zări. Afli de una şi de alta, că nu tot ce îţi doreşti se împlineşte, că nu tot ce zboară se mănâncă, că viaţa e grea. Stai pitit pe sub (Doamne, nu-mi mai aduc aminte cum se cheamă!) …un fel de schelă pe care este cocoţat un butuc de brad, unde doi oameni - tatăl tău şi un vecin - trag la traşcă - unul pe butuc, altul sub butuc - iar rumeguşul se scutură sacadat pe trup, pe faţă, în păr, în ochi. Mirosul de lemn proaspăt te atrage şi îţi aduce bucuria unei experienţe noi. Pulberea cade pe tine, te albeşti, te schimbi la faţă, devii altcineva… Tatăl - tatăl tău e dulgher! - îşi şterge cu sârg sudoarea de pe frunte, strigă la tine: „pleacă de aici, nu vezi că te murdăreşti, ai s-o păţeşti!“… Ochii te înţeapă, îţi curg lacrimile, lucrurile devin neclare, bâjbâi şi te târâi. Vezi cu greu în faţa ochilor. Anticipare splendidă a ceea ce te aşteaptă…

Fiica ta - are cincisprezece ani - e un pic bolnavă, e răcită, astăzi a venit acasă pe la zece, nu a mai putut sta la ore. Doarme în camera de alături, tu te chinui la un text - textul ce-l citeşti acum! - îţi vine în minte că trebuie să-i mai dai un medicament, e timpul poate s-o trezeşti. Mai întârzii cu câteva cuvinte, mai potriveşti o idee, mai bâjbâi prin bucătărie, întunericul se lasă, gândurile te cuprind. Îţi aduci aminte de trezirile intempestive din somnurile copilăriei tale, ale reveriilor, ale bolilor şi oboselilor de tot felul. Chipul mamei tale deasupra capului tău. Şi un fior dureros al neştiinţei: că nu realizezi ce e cu tine. Paradoxul trezirii la realitate! Îl reeditezi, cu pioşenie şi sfială, mergând în dormitorul ei: este timpul să te trezeşti şi tu!

E început de vară, e zăpuşeală, e plictiseală. Bunicii îşi pregătesc cina lângă magazia de vară, pe un tăpşan proaspăt udat şi curăţat năbădăios cu mătura. Miros de pământ stropit, de găini, de rufe întinse la uscat prin preajmă. Se pune masa, o masă joasă cu trei picioare - asta nu se clatină! - şi nişte scăunele din lemn alături. Aştepţi sfios să fii invitat, te prefaci că eşti furat de peisaj şi nu iei în seamă (deja ai deprins acest vicleşug!) aburii omletei, peştele proaspăt prins de bunicul - pescarul satului! „Hai vino şi gustă şi tu, mă atrage bunica, ţi-o fi şi ţie foame“. Mă codesc un pic dar, în cele din urmă, mă apropii şi înfulec pofticios, cot la cot cu ei. Ciripit de păsări se aude, câte o vorbă din când în când, dar mai mult se tace. O cină ca de taină! Vremea a trecut, bunicii s-au dus, amintirile s-au înceţoşat - dar taina a rămas!

Mers pe drum înzăpezit, printr-un cartier cu case al Iaşilor, zgomot înfundat de maşină de scris ce vine dinspre o fereastră deschisă. Am şi eu una, „Consul“ parcă, cumpărată de la cineva pe furiş, nu e declarată. Nu am mai declarat-o pentru că între timp am păşit într-o lume în care nu mai e nevoie să declari aşa ceva. Ce să scrii la ea? Teza de doctorat, începută la o maşină de scris din perioada primei jumătăţi a secolului şi terminată la un calculator mai primitiv, „Sintez“ se numeşte. Şi păşeşti mai departe în tristeţile tale, cu gândul la cât de repede trece timpul şi cât e de greu să alegi ce să spui, să faci, să te faci, să te prefaci.

Nimic mai trist decât duminica dimineaţa într-un oraş occidental. Nici urmă de mişcare, oraş văduvit de oameni şi suflare. Golul şi nimicul în esenţa lor. Poate că asta e adevărata faţă a lumii, o neutralitate perfectă. O poţi umple după cum vrei! Eşti la Geneva, te plimbi pe străzi pustii, poţi să faci ce-ţi place, să urli, să furi un ziar din cutiile înşirate pe trotuare, să zvârli cu o piatră în vitrina cu ceasuri scumpe, să te arunci de pe podul ce traversează lacul. Pas dacă interesează pe cineva! Maximum de libertate în cetate. Jetul de apă din lac (emblema nouă a oraşului) urcă în şuier spre cer, autoturismele fudule trec ca fulgerul pe lângă tine, ceasul făcut din flori merge în neştiinţă înainte, deodată… Deodată, din turnul clopotniţei Catedralei „Sf. Petru“, de pe colina de peste râu, se aude chemare de clopot. Ieşi din pasivitate şi amorţeală şi îţi îndrepţi paşii înspre acolo. Cu sufletu-ţi golit şi cu speranţa că acolo vei găsi pe Cineva…