Eșecul în logica lumii şi întoarcerea către Hristos

Cât de lejer și avantajos este manevrat un obiect. Cumpărat, folosit, ținut la îndemână, vândut, aruncat, distrus sau, pur și simplu, uitat, doar să nu fie om, atunci adăugăm și înlăcrimat.

În cartea intitulată „Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum”, Gilles Lipovetsky nu spune doar că avem „prea multe lucruri”, ci că relația dintre om și obiect s-a schimbat în mod radical. În trecut, un tablou, un ceas, o bibliotecă traversau generații. Obiectul avea o încărcătură afectivă, purta urmele timpului și amprentele oamenilor, aproape devenind o extensie a familiei. Acum, orice obiect nou, orice achiziție sunt amenințate de actualizarea continuă. Intersectându-se cu gândirea lui Zygmunt Bauman și conceptul lui de „modernitate lichidă”, Lipovetsky surprinde faptul că obiectele nu mai fixează memoria, iar achizițiile sunt doar expe­riențe lipsite de densitate simbolică. În fapt, problema este strict existențială: când obiectele sau lucrurile nu mai sunt de durată, omul începe și el să se perceapă provizoriu. În trecut, marginalizarea era vizibilă și radicală, prin excludere directă (clasă socială, sărăcie, origine, analfabetism, aparte­nență etnică, politică). În prezent, marginalizarea se realizează prin insuficiență, prin presiunea performanței (să fii actualizat, productiv, conectat și flexibil, având ca „suport” de eficiență comparația continuă). În felul acesta, insuficiența este cauzată de ritmul alert, care nu așteaptă învățare și evoluție treptată.

Eșecul nu este sărăcia, boala, condamnarea la anonimat, expulzarea simbolică, ostracizarea, nici măcar destrămarea previzibilă. Alcoolicul care încă plânge, dependentul care încă simte rușine, hoţul pe care încă îl mustră conștiința, toți aceștia sunt învinși în ochii lumii, dar recuperabili printr-o deschidere infimă care face posibilă lucrarea harului. Omul ca deținător al lumii tinde inevitabil să îi transforme pe ceilalți în obiecte de posesie, reducându-i strict la funcție într-un sistem de utilitate - economică, afectivă, politică și ideologică. Opusul funcției este prezența, numai prin prezență omul se dăruiește și își descoperă resursele infinite ale dăruirii. Iar posibilitatea dăruirii nu ține de strategia controlului, care a drenat semnificativ relațiile prin paradigma managementului, ci de înțelegerea alterității care încurajează comuniunea. De aceea, în gândirea augustiniană, eșecul profund al omului este lipsa atenției față de celălalt, omul curbat în sine însuși (incurvatio in se ipsum), care nu mai poate dărui și primi iubire, nu mai poate înțelege alteritatea, nici să fie rănit de adevăr, ori să spună „am greșit” și, cel mai rău, să nu mai poată fi surprins de har.

Eșecul ultim nu este căderea, ci absolutizarea ei, nici rana ființei, ci transformarea rănii în principiu de existență - rana personală ca sursă și motivație de a răni pe alții. Abia atunci interioritatea devine cripta autoreferențialității, închiderea omului în sine însuși.

Cu toate acestea, pentru mulți există o cale și doar Hristos o privește, o cunoaște și o poate numi intrare. În logica Evangheliei, Hristos pătrunde tocmai în restul de umanitate pe care omul nu a reușit încă să-l ucidă în sine. Intrarea prin fisura ruinei, și nu doar prin bolta virtuților, ne arată că numai Hristos își face loc și trece prin breșa de la nivelul căreia omul de lângă noi poate doar să observe, să constate și apoi să-și vadă de ale sale.

„Eram orb și acum văd” este o cutremurătoare mărturie a vindecării. Orbirea din naștere a celui marginalizat descoperă tragedia lumii care nu mai privește omul. Când lumea privește dinspre defect spre om, Hristos privește dinspre chipul încă neîmplinit al omului spre plenitudinea posibilă, așa cum l-a privit pe Sf. Ap. Petru înainte de a avea curaj, pe Sf. Ap. Pavel înainte de convertire, pe Zaheu înainte de schimbare sau pe Maria Magdalena înainte de restaurarea la singura iubire pentru care merită să te dăruiești trup și suflet.

„Cine a păcătuit, el sau părinții lui?”, deci cine este vinovat pentru această existență ratată? Ucenicii intră, astfel, în logica lumii, căutând să stabilească vina și autorul. Dar Hristos privește omul, lumina lui latentă, nu în sensul romantic, ci creator. Orbul din naștere și cei marginalizați, dar disponibili încă, sunt înaintea Mântuitorului mai mult decât verdictul lumii.

„A vedea” poată să rămână deseori un act neutru al percepției, pe când privirea este reve­latoare, ea nu constată pur și simplu o existență, ci o cheamă din ascunderea sa. Deci, orbul încetează să mai fie obiect de explicație - teologică pentru ucenici, socială pentru mulțime, cazuistică pentru farisei, întrucât Hristos l-a dezlegat de servitutea aparențelor. El vede și privește, afirmă și trăiește adevărul, neavând ca fariseii un statut de apărat.

Dintr-o fisură de lumină se poate face strălucire de har. Să nu confundăm interpretarea despre haloul funcției cu Lumina lui Hristos, limbajul despre succes cu harul, corectitudinea conceptuală cu adevărul viu, întrucât biruința se poate arăta tocmai în cei care au avut lumina captivă, în felurite orbiri din naștere sau din păcat.