Extaz și pocăință

Avva Silvan este unul dintre misticii deșertului. De la el ne-a rămas și următoarea apoftegmă: „Stând odată cu frații, a intrat în extaz și a căzut cu fața la pământ. După multă vreme s-a ridicat și plângea. Frații l-au întrebat: Ce-i cu tine, părinte? Dar el a tăcut și continua să plângă. După un timp, silindu-l să vorbească, a zis: Am fost răpit la judecată și i-am văzut pe mulți de-ai noștri mergând la pedeapsă și pe mulți mireni mergând spre Împărăție. Bătrânul plângea și nu mai voia să iasă din chilie, iar dacă era obligat să iasă, își acoperea fața cu un culion, zicând: De ce să văd lumina aceasta trecătoare și fără nici un folos?”

Monahismul creștin devine foarte vizibil pe scena istoriei în momentul în care epocile se schimbă și per­secuțiile dispar. Locul martiriului este luat de asceza monahală, care era văzută adesea ca un fel de mucenicie durativă. E important să ne amintim lucrul acesta, pentru a înțelege că monahii se vedeau pe sine ca niște oameni care au jertfit totul lui Dumnezeu. De aceea, pentru unii, apartenența la cinul monahal putea fi echivalată cu dobândirea mântuirii. Pentru avva Silvan experiența mistică este o formă de judecată. Viziunea pe care o are în timpul extazului îi arată niște călugări (pe care el nu îi identifică) ce nu se mântuiesc, în vreme ce mulți laici dobândesc Împărăția cerurilor. În acest context apare la monah un sănătos reflex ascetic: osândirea de sine. Bătrânul nu se disociază de călugării care pier, ci se socotește unul dintre ei. Primește descoperirea ca pe un avertisment personal, care îl face să se adâncească și mai mult în pocăință.

Autenticitatea unei experiențe mistice se poate aprecia în funcție de efectul pe care îl are asupra celui care a avut-o. Și, până la urmă, nu sunt decât două posibilități: fie te îngâmfi pentru că te socotești, plin de mândrie, că ești un om special, un ales; fie, dimpotrivă, te adân­cești și mai mult în pocăință și în smerenie.

Pocăința pe care o practică bătrânul este însoțită de lacrimi și de străpungerea inimii. Fără de lacrimi, inima rămâne împietrită, insensibilă, iar pocăința nu are puterea de a ne străbate adâncurile ultime pentru a le putea curăța și transforma.

Viziunea avvei Silvan rămâne, peste timp, un avertisment cu privire la posibilitatea oricui de a fi înghițit de iadul veșnic. Iar, în același timp, este o promisiune că, prin pocăința însoțită de lacrimi ne putem schimba. Oricât de improbabil ar părea acest fapt din mijlocul blocajelor noastre cotidiene.