Făptuirea și cunoștința în lumina Patericului

În tradiția ortodoxă se păstrează o ex­periență clară a trăirii creștine, transmisă din generație în gene­rație, pe baza căreia se clădește modul abordării vieții duhovnicești al fiecărei comunități eclesiale, din orice epocă. Din cuprinsul acestei vaste tradiții, aș dori să mă opresc la ceea ce poartă numele de lucrare, de făptuire, de praxis. Încă din anii ’90 ai veacului trecut, ce au urmat Revoluției anticomuniste - moment care a coincis cu începutul discuțiilor libere pe teme religioase -, problema practicării credinței a apărut în prim-plan. Îmi amintesc, nu fără emoție, de conferințele ASCOR din anii stu­denției și mai cu seamă de referatele vrednicului de pomenire academician Virgil Cândea. Aproape la fiecare conferință, distinsul academician amintea, pe fondul întrebărilor din sală, despre modul în care trebuie să ne raportăm la practicarea credinței. În acest sens, îi făcea o deosebită plăcere să amintească o anumită pildă din Pateric, cea a avvei Ishirion: „Părinții Schitului au prorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi? ziceau ei. Și răspunzând unul din ei, mare cu viața și cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Și, răspunzând, frații au zis: dar cei după noi, oare ce vor face? Și a zis: vor să vină la jumătatea lucrării noastre. Și au zis frații: dar cei după dânșii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucrare cei ai neamului și rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Și cei ce se vor afla lămuriți în vremea aceea, mai mari și decât noi și decât părinții noștri se vor afla”.

Studiu și praxis

Socotesc că mai cu seamă pentru cei din mediul academic, având în vedere specificul activității lor, tema practicării credinței este una care ridică serioase probleme de con­știință. Acesta este de altfel și motivul pentru care l-am evocat mai sus pe profesorul Virgil Cândea, în cuvântările căruia sunt sintetizate, îndrăznesc să spun, viața și năzuințele studentului, ale cercetătorului însetat de cu­noaștere. E de prisos poate să mai amintesc aici faptul că Sfinții Părinți avertizează că nu simpla făptuire este mântuitoare, ci făptuirea pentru Dumnezeu, săvârșită cu smerenie. Din această pricină, tema în cauză o aflăm dezbătută cu multă acrivie la Părinții pustiei. Spre pildă, un frate i-a spus avvei Pimen: „Dacă dau fratelui meu o bucată de pâine sau altceva, demonii o pângăresc, pentru că este făcută din slavă deșartă”. I-a răspuns bătrânul: „Chiar dacă se face din slavă deșartă, noi să dăm fratelui ceea ce are nevoie”. Așadar, chiar dacă fapta este făcută din pornirea de a plăcea oamenilor, totuși să-i oferim fratelui ajutorul de care are nevoie. Și i-a spus o pildă de acest fel: „Doi oameni erau agricultori și locuiau în același oraș. Unul dintre ei a semănat și a făcut o recoltă mică și necurată. Celălalt, din lenevie, nu a semănat deloc și nu a făcut nimic. Când a venit foametea, cine dintre cei doi a avut cu ce trăi?” Fratele a răspuns: „Cel care a făcut puțin, chiar și necurat”. I-a zis atunci bătrânul: „Așa și noi: să semănăm puțin, chiar dacă este necurat, ca să nu murim de foame”.

Lupta cu gândurile

Însă nu doar slava deșartă, ci și mulțimea gândurilor, adesea contradictorii, pricinuite de strecurările vrăjmașului, sunt în stare să zădărnicească faptele, bune la vedere. Iar în acest război nevăzut, doar cuvântul lui Dumnezeu, insuflat de Părinți, ne va putea izbăvi. În acest sens, un alt frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Atunci când mă aflu aici la tine, Părinte, mă năvălesc niște gânduri care-mi spun să nu mai vin la tine”. Iar avva Pimen i-a zis: „De ce?” Fratele a răspuns: „Căci vin la tine şi ascult cuvântul tău, dar nu-l duc la îndeplinire. De n-ar fi cuvântul tău pricină spre osândă în cea din urmă zi a vieții mele!” Iar avva Pimen i-a răspuns: „Am vorbit într-o zi cu avva Macarie despre aceasta, iar el mi-a zis: «Tu, cu orice chip, mergi şi-i vezi pe Bătrâni, căci cu adevărat vor veni zile în care de vei vrea să-I slujești lui Dumnezeu, vei birui doar urmând cuvântul Bătrânilor. De te vor năvăli iar gândurile, amintește-ți cuvântul Bătrânilor; numai acolo vei afla ajutor şi mântuire»”.

Cunoștința ca făptuire

Poate că cea mai mare ispită a epocii noastre, prezentă vădit în mediul universitar, este limitarea la cunoașterea teoretică a credinței. Chiar și în acest caz, însă, trebuie spus că există un specific al gândirii ortodoxe care o deosebește de orice alt tip de cunoaștere, prin două elemente distinctive. Mai întâi, prin aceea că scopul gnoseologiei ortodoxe nu este acela de a ajunge la posedarea unicului adevăr, ci al participării, al părtășiei la Adevăr. Creștinul ortodox nu va susține niciodată că el deține Adevărul, ci urmărește să participe la El. Fapt din care decurge și a doua caracteristică a gândirii ortodoxe, anume smerenia. Participantul la Adevăr nu se poate mândri vreodată din pricina cunoașterii adevărului, întrucât nu el creează realitatea adevărului, ci se bucură numai de părtășia la Adevăr, așa cum prietenul Mirelui se bucură de Mire (cf. Ioan 3, 29). Totuși, cuvintele inspirate ale Scripturii, nefiind simple teorii, posedă în sine puterea adevărului care lucrează în cugetul omului prin însăși pomenirea lor, potrivit avvei Saio: „Părintele meu, avva Saio din Muntele Diolcos, a zis: «Dacă năvălesc nişte gânduri în cugetul vreunui frate, el nu le va putea depărta de la inima sa decât amintindu-și cuvintele din Sfânta Scriptură sau ale Sfinților Părinți. Căci atunci când va intra Stăpânul în casa Sa, străinii ce au năvălit înlăuntru vor fugi pe dată»”.

Smerenia

Părinții pustiei predau că ceea ce trebuie să căutăm totdeauna nu este săvârșirea în sine a faptelor - care sunt implicite -, ci harul și smerenia; în rostirea Sfântului Isaac Sirul: „harul nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”. Iar una dintre apoftegmele Patericului sintetizează abordarea ascezei ortodoxe astfel: „De vei întreba pe Sfinții Părinți şi vei auzi de la ei şi din Sfânta Scriptură cuvântul lui Dumnezeu, silește-te să şi împlinești ceea ce ai auzit. Chiar de-ai pregetat o clipă măcar să-l împlinești, nu înceta să întrebi mai departe. Căci cel ce va întreba și va auzi, deși nu-l va împlini, de-şi va afla vină din astă pricină, se va smeri şi va primi chiar un strop de iertare. Dar, dimpotrivă, cel ce nu va întreba nici nu va auzi și, prin urmare, nici nu va putea spune că nu a împlinit ceea ce a auzit, atunci nici nu se va smeri și nici nu va primi iertare”.