Femei martire din secolul al II-lea

„Niciodată o femeie nu a suferit asemenea chinuri“, au exclamat păgânii în faţa unei copile care a răbdat mari suferinţe, fără să scoată un cuvânt.

Piedicile şi greutăţile cu care s-au confruntat creştinii în propagarea religiei lor au fost mult mai grele sub autorităţile romane. Domnia împăratului Nero (54-68) este legată de începutul persecuţiilor sângeroase, care au durat până la începutul secolului al IV-lea. Cel care le-a pus capăt a fost împăratul Constantin cel Mare.

La început socotiţi o sectă iudaică şi confundaţi cu iudeii, creştinii vor fi deosebiţi de iudei şi persecutaţi, din timpul împăratului Domiţian (81-96), ca având o religie nouă şi nepermisă. De la Traian (98-117), s-au aplicat la judecarea creştinilor rescripte imperiale. Rescriptul era o dispoziţie oficială, provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau într-o provincie. În timpul domniei împăratului Deciu (249-251), persecuţiile au devenit din incidente şi locale, sistematice şi generale, fiind aplicate prin edict imperial în tot Imperiul Roman.

Cauzele persecuţiilor erau de natură religioasă, politică, moral-socială. O cauză importantă a fost cultul împăratului. Creştinismul, o religie nouă, monoteistă, morală, absolută, era socotită o apostazie de la religia strămoşească, ateism, nelegiuire. Combaterea politeismului şi a idolatriei de către creştini era considerată atitudine duşmănoasă faţă de stat şi societate. Refuzul creştinilor de a participa la cultul împăratului era socotit un sacrilegiu şi o ofensă la adresa majestăţii imperiale. Creştinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranţi, de oameni inferiori. Sensul agapelor era denaturat, astfel încât existau numeroase acuzaţii calomnioase care priveau viaţa morală a creştinilor, cărora, de exemplu, li se reproşa că ucid copiii în cultul lor şi se hrănesc cu carnea şi trupul lor. Nu era înţeleasă Taina Sfintei Împărtăşanii.

Tertulian şi istoricul Sulpiciu Sever vorbesc despre un decret al lui Nero din 64, care specifica: Non licet esse vos (Nu vă este permis să existaţi). Acest decret care i-a pus pe creştini în afara legii a rămas în vigoare până la Constantin cel Mare, care a acordat libertate creştinilor prin edictul de la Milan (313).

Autoritatea care judeca era guvernatorul în provincii şi prefectul oraşului la Roma. Pedepsele capitale erau pierderea libertăţii, a drepturilor civile sau moartea, provocată prin decapitare, ardere, răstignire, aruncare la fiare sau în luptele cu gladiatorii. Exilul şi condamnarea la muncă în mine şi cariere erau pedepse pe viaţă. Fecioarele erau adesea vândute la case de toleranţă. Judecarea creştinilor era precedată de o perioadă de închisoare (un mijloc de constrângere la apostazie) şi era însoţită de torturi. Cei care se lepădau de credinţă se numeau „lapsi“ (căzuţi).

În secolul I începe lupta dintre lumea creştină şi cea antică, păgână, în care creştinismul apare ca religie absolută, ca revelaţie divină, ca adevăr absolut. Acest secol este secolul lui Nero şi Domiţian. Secolul II este secolul împăraţilor Traian (98-117), Adrian (117-138), Antoniu Pius (138-161), Marc Aureliu (161-180), Commodus (180-192).

În vremea împăratului Traian au suferit martirajul Sfântul Ignaţiu al Antiohiei, aruncat la fiare, la Roma (107), şi episcopul Simeon al Ierusalimului, dintre rudele Domnului.

Printre femeile martire din perioada domniei lui Adrian o amintim pe Sfânta Muceniţă Sofia cu cele trei fiice ale sale Pistis, Elpis şi Agapi (nume ale căror înţelesuri sunt Înţelepciunea, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea). Cele trei femei au suferit martiriul pe calea Aurelia.

Alte două muceniţe sunt Sabina şi Serapia, din oraşul Vindena. Sabina era fiica lui Irod Matallarius - fost judecător la Roma. Serafia a fost dată în seama a două tinere desfrânate, dar acele tinere au trecut şi ele la creştinism, aceste trei femei fiind martirizate împreună.

Maria servanta, sclavă a unui cetăţean numit Tertullus, este altă femeie martiră. A fost condamnată pentru că a refuzat să-şi întrerupă postul în ziua în care fiul stăpânului era sărbătorit. „Voi puteţi să-mi condamnaţi corpul, dar nu sufletul. Dumnezeu merită mai mult decât fiul vostru“, i-a spus sclava stăpânei sale.

În ultimii ani ai vieţii împăratului Adrian a fost martirizată Symforoza, cu cei şapte copii ai săi. „Văduva Symforoza şi cei şapte copii ai ei ne tulbură în fiecare zi cu rugăciunile lor, în care îl convoacă pe Dumnezeul lor“, i-a spus un zeu lui Adrian. Symforozei i s-a cerut să abjure, a fost ameninţată cu tortura, dar femeia a răspuns: „De unde-mi vine această fericire ca eu să fiu vrednică de a fi oferită, cu copiii mei, drept pâine sfinţită lui Dumnezeu!“ Pentru acest răspuns a fost dusă, împreună cu fiii ei, în apropierea templului lui Hercule, unde au fost torturaţi şi apoi aruncaţi în râu cu pietre de moară legate de gât.

În timpul împăratului Marc-Aureliu au avut loc inundaţii, cutremure de pământ, foamete şi epidemii de care erau învinuiţi creştinii. Astfel, Marc-Aureliu a pornit o prigoană aprigă împotriva celor care, credea el, stârniseră mânia zeilor.

Voi evoca, din acea perioadă, două femei martire: sclava Blandina şi Felicitas.

Blandina a fost obligată să asiste la torturile altor creştini. Suferinţa lor a făcut-o însă mai fermă în hotărârea de a-I rămâne credincioasă Mirelui Hristos. În faţa chinurilor insuportabile, a dat dovadă de un curaj de neînvins, astfel încât călăii s-au mărturisit înfrânţi. Blandina era întărită de Dumnezeu şi căpăta putere. Se ruga necontenit Lui. Răbdarea acestei tinere a uimit pe păgâni care au recunoscut că nici o fecioară de-a lor nu a putut suporta astfel de chinuri. A murit pe arenă, sfâşiată de taurul sălbatic.

Felicitas poate fi exemplu pentru orice mamă creştină, pentru că şi-a întărit copiii în credinţă, în faţa martiriuliui, şi pentru că mila nu i-a fost o slăbiciune femeiască. I-a replicat judecătorului, care îi cerea să aibă milă de fiii ei tineri, că mila lui este necredincioasă şi crudă. Felicitas şi-a învăţat copiii să lupte pentru sufletele lor, să-L iubească pe Hristos. Şi-a îndemnat copiii să-şi îndrepte ochii spre ceruri şi să privescă înălţimea lor necuprinsă, pentru că acolo îi aşteaptă Hristos cu sfinţii Săi. Întăriţi în credinţă de mama lor, nici unul dintre copii nu L-a trădat pe Hristos.

Mărturisirea jertfelnică a acestor muceniţe subliniază rolul fundamental al femeii în mântuirea lumii.