Floarea-soarelui

Pe tușa Ivana n-o iubea nimeni. Dovadă că nici ea nu iubea pe nimeni, vorbea cu toată lumea în resteu. La mamaia Tudora, care era maică-sa, se răstea din pricina faptului c-o născuse fără noroc. Nu din cauza războiului, ci a nenorocului ei îi murise bărbatul pe front! Așa zicea. Și mai zicea că tot din cauza lui, a nenorocului adică, era ea atât de veștedă și de schiloadă! Nu zicea nimic de faptul că era bolnavă.

Într-o zi i s-a făcut pielea galbenă și a rămas așa până ce a pus mâinile pe piept. Zicea că de la lumânările pe care le aducea mamaia duminica de la biserică. Însă ea era galbenă în toate zilele săptămânii. Tata zicea că de la boală. Mama la fel. Eu ziceam că de la faptul că semăna cu floarea-soarelui. Și ziceam asta fiindcă era sora mai mare a tatei și-i auzeam pe toți spunând că nu mai are mult de trăit. Îi așteptau și mamaia, și tata, și ceilalți frați ai lui moartea.
Singurul care n-o aștepta eram eu. Dacă mai trăia, n-ar fi așteptat-o nici tataie Ion, care murise demult. El îi dăduse tușii Ivana numele ce-l purta. Pesemne că-n vremea cât fusese prizonier la ruși, îi plăcuse vreo femeie de pe acolo cu acest nume. Când i-au dat drumul acasă, neputând lua femeia cu el, că o avea pe mamaia, i-a luat numai numele și l-a ascuns în pod, la un loc cu bocancii în care fusese încălțat pe drum. Când a venit sora tatei pe lume, a luat iute numele de unde îl pusese și i l-a dat dumneaei. Bocancii nu i-a dat nimănui. Cine să aibă nevoie de ei? Că rămăseseră fără tălpi. Tataie venise pe jos de la ruși, fiind, cât ținuse drumul, și încălțat, și desculț!
Sunt sigur că la fel ar fi zis și el despre tușa Ivana. Că seamănă cu floarea-soarelui, adică, chit că nu prea semăna, deși era la fel de galbenă ca ea.
Să fi avut pălărie pe cap, ar fi semănat, într-adevăr. Dar nu avea. Nici când au dus-o la groapă n-a avut.
Poți, oare, să înmormântezi floarea-soarelui? Cred că mamei, tatei și celorlalți doar li s-a părut că tușa Ivana e moartă! N-a apucase nici măcar o zi în care să fie frumoasă. Păi, cum să moară, atunci?
Ar fi putut, dacă se îndura s-o iubească cineva. Să fie frumoasă adică. Dar pe tușa Ivana n-o iubise nimeni.
Mie doar îmi fusese milă de ea, pentru ca, după ce ne-am întors de la cimitir, să bag de seamă că mila începe să se transforme în iubire.
Din cauza faptului că se gândea cineva la ea cu dragoste, sora tatei s-a întors peste câteva luni. Era mijlocul verii. Aproape că-mi venea să plâng de drag. Era câmpul plin de tușa Ivana!
M-am apropiat cu ochii în lacrimi și am spus:
-Nici nu știi cât ești de frumoasă, tușico! N-a fost niciodată vreo femeie mai frumoasă ca tine pe pământ! Așa să știi!
Purta mii de pălării pe cap tușa Ivana! Și nu mai putea de bucurie. Îi râdea fața galbenă întruna! Ca să nu mai vorbesc de cerul albastru de deasupra! Și de vântul care-i atingea cu buricele deștelor pălăriile, clătinându-i-le! Și de înserarea ce venea în vârful picioarelor, legând-o c-o basma fumurie la ochi, ca să nu vadă satul din care plecase! Și să nu mă vadă nici pe mine. Dar ea ne vedea. Și râdea veselă, cum n-o auzisem niciodată râzând. Râsul ei se lua la întrecere cu râsul ierburilor de pe câmp, iar amândouă la un loc, cu cântecul greierilor!
Mergeam în fiecare după-amiază s-o văd. Dar nu i-am spus nimic tatei. Și nici mamei. Mamaiei Tudora, nici atât!
Știam că peste câteva săptămâni, când începea toamna, urma să moară din nou, Dar era bine. Umbra frumuseții ei avea să rămână pe câmp multă vremea după aceea, ca să ne țină și mie, și lui tataie Ion de urât!