Grigore Moisil, despre formarea culturii generale

Într-o scrisoare către părinţi, matematicianul Grigore Moisil spunea: „Mi-am dat seama, mai mult ca oricând, că sunt un om ca oricare altul“. Dar cum, când noi vrem să fim altfel decât ceilalţi, mai presus decât ceilalţi, să ne mulţumim a fi la fel cu ei? Cercetând viaţa matematicianului-academician, m-am gândit că, dacă ne-am strădui să fim ca el, poate că ar fi adevărate vorbele lui.

În timpul Primului Război Mondial, familia Moisil s-a refugiat la Vaslui. Grigri, cum i se spunea în familie, avea 10 ani la începutul războiului. Condiţiile grele (foamea, frigul, tifosul) nu i-au fost o piedică în a citi foarte mult. Lecturile erau variate: citea istorie, istorie literară, ştiinţă. Viitorul matematician era interesat de filologie. Peste ani, odată cu apariţia calculatorului, va iniţia studii de traducere automată. Atunci, însă, scria piese de teatru în versuri şi citea mult.

În 1920, nota în jurnalul său un elogiu adus vieţii: „Viaţa e plină de poezie, de plăcere, de armonie când o priveşti prin prisma frumosului. E ceva unic. E o operă de artă, o simfonie în care sunetele se luptă, în care acelaşi laitmotiv revine cu numeroase varietăţi, în luptă cu alte motive secundare...“.

Adolescentul Moisil gândea frumos. Tot din jurnalul lui, din 6 august 1920, citez un gând pe care nu ştiu câţi adolescenţi din zilele noastre îl au: „În sfârşit ştiu ce am. E o boală gravă aceea de a dori să iubeşti cum spun Părinţii Bisericii. Da, dar eu am această boală“. Nu ştiu în ce măsură acest gând era pe deplin înţeles şi dacă existau încercări de a-l pune în practică, dar a raporta iubirea la Părinţii Bisericii este ceva de care adolescenţii de azi se îndepărtează din ce în ce mai mult, după cum se îndepărtează şi de lectură şi de o concepţie frumoasă şi sănătoasă asupra vieţii.

Adolescenţa are importanţa ei. Îl vom regăsi mai târziu pe academicianul Moisil, ca om format, cu o structură asemănătoare celei din copilărie. Soţia lui, Viorica Moisil, povesteşte în cartea sa „Un om ca oricare altul“ că Moisil îi îndruma pe tinerii matematicieni, stând uneori ore în şir de vorbă cu ei, insistând asupra necesităţii de a citi nu numai cărţi de ştiinţă, ci şi de poezie, literatură, filosofie, beletristică, de a vizita muzee, expoziţii, de a audia concerte, de a învăţa limbi străine pentru formarea culturii generale.

Idealul său era de a fi un om de cultură. Învăţase lecţia lui Spiru Haret, despre care a scris în liceu, cu ocazia cuvântării comemorative ţinute la serbarea din 1922 a patronatului Liceului „Spiru Haret“ din Bucureşti (al cărui elev era): „Dacă totuşi vorbesc despre Haret e numai spre a vă evidenţia idealul pe care el l-a urmărit, ideal care trebuie să fie şi idealul nostru al tuturor. Se obişnuieşte a se vedea în opera lui Haret trei direcţii: una a matematicianului, o alta a profesorului, o a treia a reformatorului şcolar. De fapt, idealul lui Haret a fost acelaşi, având drept ţintă supremă cultura românească naţională“.

Mai au adolescenţii de azi vreun ideal? Tinerii cu cercei în ureche, răzvrătiţi, mai au ca ideal cultura? Şi, în special, Cultura Duhului, care cere jertfă şi credinţă? Ce caracteristici ale adolescenţilor de astăzi vom regăsi la oamenii maturi de mâine? În ce fel vor fi ei consecvenţi, aşa cum a fost Grigore Moisil? Iată ce scria academicianul în „Gânduri despre anii studenţiei“, Editura Politică, 1966: „Omul de ştiinţă nu este pur şi simplu o fiinţă curioasă, redusă la un intelect care gândeşte. El este mai perfecţionat decât o maşină de calcul, este o fiinţă vie, iubeşte şi urăşte, are bucurii artistice, îşi pune probleme de etică etc. De aceea, el nu se poate închide în specializarea sa, uitând munca poeţilor şi a romancierilor, a pictorilor şi a sculptorilor, a arhitecţilor şi a muzicienilor... Formarea culturii generale este o problemă care urmează mai multe nivele. În primul rând, se pune problema culturii generale în propria ta specialitate. În al doilea rând, se pune problema culturii filosofice generale. În al treilea rând, se pune problema formării artistice generale. Toate duc spre marea cultură generală, aşa cum ar trebui să fie înţeleasă de toată lumea“. La toate acestea, noi am adăuga, lângă cultura filosofică, cultura teologică, şi am pune-o prima.

Tot de consecvenţă şi de dorinţa de a atinge idealul omului de cultură, ţine faptul că în 1970 Grigore Moisila a început un şir de lecţii - „Matematica pentru ştiinţele umaniste“ - la Facultatea de Filologie din Bucureşti. În anul 1971, a părăsit catedra de Teoria algebrică a mecanismelor automate, pe care o deţinea din 1967 la Facultatea de Matematică, şi a trecut profesor la Facultatea de Filosofie şi Drept. În 1970 a deschis rubrica „Ştiinţă şi umanism“ în „Contemporanul“, rubrică pe care a ţinut-o până la moarte. A căutat aplicaţii ale matematicii în ştiinţele umaniste, în istorie, arheologie, muzică, grafică, medicină şi pedagogie. A explicat rolul matematicii de a dezvolta fantezia, imaginaţia: „Matematica nu înseamnă calcul. Calculul este făcut de maşinile de calcul. Matematicii îi aparţine fantezia, imaginaţia, demonstraţia. Toate au un caracter pur uman şi nu pot fi făcute decât de oameni. Când vrem să le mecanizăm, demonstraţia se reduce la un calcul, iar fantezia la un şir de întâmplări“.

Un alt sfat pe care-l dădea tinerilor era să nu muncească pentru bani: „Eu cred că omul trebuie să găsească plăcere în munca lui“, spunea el. Şi povestea din viaţa lui: „Numit conferenţiar, încasam ca leafă 7.000 de unităţi. Cum le zicea, nu are importanţă. Inginer la stat aş fi avut 17.000 de unităţi. La particulari, 50.000. Azi, din munca mea de profesor, câştig mai mult decât un inginer“.