Hristos sau blidul de linte?

Azi e prima zi din Postul Mare, adică începutul urcușului...

În această zi, ca un început al unei trăiri de 47 de zile în intensitatea Pătimirilor și a Învierii Domnului, nu mă pot gândi decât la viața din închisorile comuniste, la cei care au suferit în hrubele regimului ateist. Vi se pare o alăturare forțată, o paralelă deplasată? Nicidecum! Căci acei mărturisitori au fost puși atât în situația postului extrem, a unor patimi mai presus de puterea noastră de a le înțelege, dar și în fața unei învieri personale. Ceea ce a trăit Iisus, cu osebire în Săptămâna Mare, au trăit - la scară omenească actualizată - sutele de mii de întem­ni­țați fără vină, fiind acuzați de un sin­gur lucru: acela de a fi avut un ideal. Iar idealul era Iisus Hristos, viața Lui exemplară, învierea promi­să, re­naște­rea neamului creștinesc.

S-au scris nenumărate pagini despre acest fenomen unic în istoria românilor. Unic prin amploarea represiunii anticreștine, prin numărul victimelor, prin profunzimea răului lăsat în urmă, dar și prin actele de bravură morală și de martiraj asumat în numele Crucii. Cei care au rezistat în temnițele comuniste nu erau nici nebuni, nici inconștienți, nici sinucigași. Nici simbriași ai unei forțe străine, nici agenți de influență, nici fanaticii altui regim politic. Erau români, exact ca și noi, erau buni creștini, aveau cariere, aveau familii (cei mai mulți), aveau studii aprofundate și opere vaste, aveau succese militare sau politice, aveau deprinderi nobiliare, averi. Unii, mai simpli, aveau meserii cinstite, loturi de pământ sau chilii unde se rugau în liniște. Vieți obișnuite peste care un vifor demonic, mai presus de puterile lor de înțelegere și acțiune, a dat năvală. Și au fost somați să răspundă, în numele lui Hristos, prigoanei. Cum au făcut-o? Unii cu prețul sănătății, alții cu prețul pierderii familiei sau a profesiunii, alții chiar cu prețul vieții. Diferite forme de martiraj și mărturisire, de neacceptare a scuipării Crucii...

Însă cele mai intense momente ale credinței erau cele din noaptea În­vierii. Atunci, cu un curaj care sfi­da brutalitatea dezlănțuită sub forma bâtelor, sudălmilor și pumnilor, deținuții cântau din toată puterea `Hristos a înviat!” Acesta era mo­men­tul și de teroare maximă pentru cei care terorizau: gardieni, soldați, anchetatori, directori de penitenciare. Pen­tru că cele 7.000 de glasuri de la Aiud, să spunem, răsunau atât de pu­ternic în noaptea pascală, dar și în bezna carcerală care ajunsese toată România, încât aveai senzația că în­tregul Univers vibrează, se cutremură. Același lucru și la Pitești, la Gher­la sau în barăcile de la Canal, ori în minele de plumb de la Baia Sprie. Deținuții deveneau, pentru câ­teva ceasuri, liberi. Liberi de frică, li­beri în credință, alături de Cel înviat.

Vorbind strict despre post, în unele cazuri directorii închisorilor morții roșii aveau supremul cinism ca în Vinerea Mare să strecoare în meniul sărăcăcios al deținuților (supă de arpacaș, mămăligă, un terci chior) câteva urme de grăsime. Atunci, și numai atunci, în acea zi de post aspru, deținuții erau puși în fața unei dileme, care căpăta aspectul unui adevărat război interior: a mânca sau a nu mânca acea zeamă. Foametea cronică era una dintre armele cele mai redutabile ale temințelor comuniste, iar deținuții erau pur și simplu subnutriți, arătând ca niște schelete ambulante. Acestor guri veșnic flămânde li se punea în față, cu un rânjet drăcesc, blidul cu mâncare `de dulce” chiar în ziua prohodirii Domnului. Și mulți nu au mâncat! Au refuzat hrana aceea blestemată, care oricum nu le-ar fi schimbat condiția alimentară, în locul solidarității cu răstignirea, moartea și punerea în mormânt a Domnului. Tot ei, flămânzi, înfrigurați și bătuți, au stat neclintiți la poalele Crucii lui Hristos. Ce alt exemplu de devoțiune creștină mai vrem? Dar și ce alt exemplu de inteligență duhovnicească și discernământ moral pentru a rezista unei ispite efemere, dar cu o uriașă valoare simbolică: nu se vinde nimeni pe un blid afurisit. Nu Îl dau pe Hristos pe o zeamă chioară, chiar dacă leșin de poftă.

Așadar, îi putem numi mărturisitori? Nu numai cu gura, ci și cu trupul întreg, cu inima, cu sângele lor? Cu siguranță!