Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Ierbar de sunete
S-a întâmplat în Franța. Un orășean mutat la țară a dat în judecată un cocoș din vecini, pe motiv că-i tulbură liniștea cu cucurigatul lui nocturn. Cocoșului nici că i-a păsat, a cântat mai departe. La mintea cocoșului că instanța nu i-a dat dreptate reclamantului, invocând în motivare faptul că, alături de nechezatul cailor, răgetul măgarilor, lătratul câinilor, țârâitul greierilor și bătăile clopotului, cântecele cocoșului fac parte din patrimoniul sonor al satului universal. Al satului de pretutindeni, adică.
Când eram copil, nu înțelegeam de ce mă simțeam atât de bogat, deși părinții mei erau niște oameni foarte săraci. Creșteam, cu toate acestea, lucruri în curte. Nu unul, și nu numai noaptea, cucurigau sub ferestrele casei noastre câțiva cocoși. Tot așa, în curtea alăturată. La fel în cea din fața acesteia. Se întindea un năvod de cântece peste sat, și un crâng de creste roșii se ițea de pe garduri prin ochiurile acestuia.
Dimineața, când oamenii trăgeau năvodul la mal, găseau în el o zi nouă, taman bună de trăit. Pe urmă împrospătau ziua și liniștea satului caii cu nechezatul lor. Ca să ne putem bucura de liniște până la cer, era nevoie de dangătul clopotului. Clopotul avea cea mai bună ținere de minte din sat, știa toate sărbătorile din calendar, având grijă să anunțe prin bătăi sprintene și vesele venirea fiecăreia dintre ele.
Când am plecat de acasă, am pus între paginile unui caiet un cântec de cocoș, un lătrat de câine, un nechezat de cal și câteva bătăi de clopot. La gândul c-ar putea să-mi fie dor. Și mi-a fost, mi-a tot fost, dar mi-a sărit acest ierbar de sunete în ajutor.
Dar, cu timpul, sunetele puse la presat și-au pierdut seva, începând să se usuce, apoi să se mărunțească, până mi-au alunecat printre degete și printre vârste, risipindu-se în vânt, ca tinerețea, ca viețile părinților mei și ale celor mai mulți oameni din sat.
Peste ani, am găsit, la întoarcerea acasă, ființa satului împuținată.
Liniștea se împuținase și ea. Pentru că nu mai nechezau caii. Iar ochiurile năvodului aceluia de demult se răriseră.
Mai latră ici-colo câte un câine. Încă mai sunt sărbători. Încă mai bate clopotul. Întreb, însă, cu inima cât un purice: până când?