Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Îmbătrânirea timpului
Timpul, care îi îmbătrânește pe oameni, îmbătrânește și el. Cu fiecare om în parte. Dar și de unul singur, pe cont propriu.
Periodic, pleacă un an vechi, pentru a face loc altuia nou. Doar că anul ce vine e mai în vârstă decât cel care pleacă. Vârsta înaintată pare să fie, în privința timpului, un semn de întinerire. Așa cum este primăvara, în privința copacilor. E un semn înșelător, însă, pentru că viața lor merge înainte, devenind tot mai multă, deci tot mai veche. Nu în prospețimea frunzelor de pe ramuri trebuie căutată vârsta copacilor, ci în inelele dinăuntrul trunchiului. Anii sunt inelele timpului. Frunzele mint, inelele spun întotdeauna adevărul.
Iar adevărul e că timpul îi îmbătrânește pe oameni cu întinerirea lui mincinoasă. Oamenii nu stau nici ei degeaba, folosindu-și îmbătrânirea din plin pentru a-l minți că întinerește. E felul în care își dovedesc reciproc lipsa de recunoștință.
Cine și ce ar fi timpul în absența oamenilor?
Cine și ce ar fi oamenii în absența timpului?
Dacă mă gândesc bine, cred că timpului îi e mai greu decât ne este nouă. Fiindcă el îmbătrânește de două ori în aceeași viață, e vorba de viața lui, ce este mai lungă decât toate viețile noastre la un loc, dar tot scurtă rămâne, față de veșnicie, care este timpul ce curge în cer și nu se sfârșește niciodată.
Timpul de aici de pe pământ are și început și sfârșit. Se naște și moare cu fiecare dintre noi, dar are și o moarte a lui proprie. Va veni o zi când cei cu adevărat nefericiți o vor prinde. Deocamdată, e un copac plin de frunze. Aceste frunze suntem chiar noi. E încă primăvară, dar pândește de peste tot toamna ce vrea să ne scuture.