Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Îmbătrânirea timpului

Îmbătrânirea timpului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 19 Iun, 2020

Timpul, care îi îmbă­trânește pe oameni, îmbătrânește și el. Cu fiecare om în parte. Dar și de unul singur, pe cont propriu.

Periodic, pleacă un an vechi, pentru a face loc altuia nou. Doar că anul ce vine e mai în vârstă decât cel care pleacă. Vârsta înaintată pare să fie, în privința timpului, un semn de întinerire. Așa cum este primăvara, în privința copacilor. E un semn înșelător, ­însă, pentru că viața lor merge ­înainte, devenind tot mai multă, deci tot mai veche. Nu în prospe­țimea frunzelor de pe ramuri trebuie căutată vârsta copacilor, ci în inelele dinăuntrul trunchiului. Anii sunt inelele timpului. Frunzele mint, inelele spun întotdeauna adevărul.

Iar adevărul e că timpul îi îmbătrânește pe oameni cu întinerirea lui mincinoasă. Oamenii nu stau nici ei degeaba, folo­sindu-și îmbătrânirea din plin pentru a-l minți că întinerește. E felul în care își dovedesc reciproc lipsa de recunoștință.

Cine și ce ar fi timpul în absența oamenilor?

Cine și ce ar fi oamenii în absența timpului? 

Dacă mă gândesc bine, cred că timpului îi e mai greu decât ne este nouă. Fiindcă el îmbătrânește de două ori în aceeași viață, e vorba de viața lui, ce este mai lungă decât toate viețile noastre la un loc, dar tot scurtă rămâne, față de veșnicie, care este timpul ce curge în cer și nu se sfârșește niciodată. 

Timpul de aici de pe pământ are și început și sfârșit. Se naște și moare cu fiecare dintre noi, dar are și o moarte a lui proprie. Va veni o zi când cei cu adevărat nefericiți o vor prinde. Deocamdată, e un copac plin de frunze. Aceste frunze suntem chiar noi. E încă primăvară, dar pândește de peste tot toamna ce vrea să ne scuture.