Imperfecţi într-o lume perfectă?

Am observat că după 1990, ori de câte ori un jurnalist revenea în ţară, după o "ieşire" în Occident, primul său articol compara gradul de civilizaţie al românilor cu cel al poporului vizitat. După 20 de ani, constat că subiectul nu şi-a depăşit termenul de valabilitate, ci sporeşte în dimensiunea sa tipografică, devenind fenomen. Săptămânile trecute aveam să constat că o revistă de cultură, "săptămânal de tranziţie", găzduieşte o comparaţie critică, pusă sub "zodia şocului", dintre mica noastră lume balcanică şi plaiurile vieneze.

Meditaţia jurnalistului mi-a adus aminte de lecţiile despre patrie învăţate în primii ani de şcoală. Manuale de citire, pe atunci fără alternativă, cuprindeau lecţii din care aflam cât de frumoasă este (sau era) ţara noastră. Între timp, textele din presă, adevărate manuale iniţiatice, îşi propun, cu perseverenţă şi programatic, să-ţi deschidă ochii, să vezi că situaţia e de fapt alta. Astfel, primele lecţii despre meleagurile autohtone sunt vehement contrazise de opiniile "avizate" şi de tonul prăpăstios ale jurnaliştilor "obiectivi şi competenţi". Şi, pentru că presa e formatoare de opinie, fiecare român este educat să-şi blameze plaiurile natale. Românul se situează permanent în opoziţie, chiar atunci când i se legitimează puterea. Nu am fi noi dacă, prin miting şi lozincă, nu am avea tot timpul ceva de remonstrat. Dar nu exprimăm o simplă critică. Mai nou, orice subiect intern nu este obiectiv analizat dacă nu e confruntat cu un caz similar petrecut în Vest. Iar dacă vreun specialist, bine intenţionat, are curajul să apere partea română, începe să fie blamat, etichetat că are interese ascunse. Eşti obiectiv doar atunci când pui etichete negative peste produsele autohtone. Bombăneala a devenit simptomul înţelepciunii româneşti.

Astăzi aproape că mă întreb dacă nu cumva frumuseţile ţării sunt doar suportul pentru a face mai agreabilă învăţarea buchiilor. Mai întâlneşti şi acea replică: "Frumoasă ţară, păcat că este locuită". Cu alte cuvinte, ce blestem peste această ţară că noi îi suntem locuitori?!... Iată şi un palid accent de autoevaluare conştientă! Dar, dacă tot ştim că este frumoasă, de ce să nu învăţăm cum să-i promovăm sau să-i sporim strălucirea?

Ţi se inoculează până la urmă ideea că trăieşti într-o rezervaţie naturală, unde regulile societăţii civilizate nu au dreptul să perturbe firescul naţional. Ne criticăm, cârtim, suntem mereu nemulţumiţi de noi înşine. Numai la noi se greşeşte. Am ajuns să fim imperfecţi într-o lume perfectă. Oare?...

Nu deţin date statistice, dar mi-aş dori să ştiu câţi dintre românii care s-au întâlnit cu civilizaţia occidentală la ea acasă s-au întors cu dorinţa de a schimba ceva măcar în comportamentul personal. Ne-am obişnuit ca schimbările să se facă peste noapte. Şi, evident, să înceapă cu alţii, nu cu noi. În concepţia noastră, civilizaţia nu presupune un proces, ci are regimul unei ordonanţe de urgenţă. De asemenea, românul s-a născut diagnostician, spectator obiectiv şi, obligatoriu, critic. Avem defectul de a transforma până şi arena în tribună.

Sună prozaic, dar, de obicei, când ne place ceva, imediat poftim şi noi. De ce nu imităm şi ceea ce apreciem la alţii? Ne mulţumim să spargem seminţele ignoranţei, bine poziţionaţi pe şanţul din intersecţia opiniilor.

Dar iată că, pornind către lumea occidentală, am fost surprins să constat că în Franţa poţi sta peste trei ore într-un ambuteiaj; să aud parizieni foarte necăjiţi de birocraţia devoratoare de timp şi, implicit, de răbdare; să văd că în Germania s-au închis autostrăzile din cauza ninsorii. Am citit despre cozile de la supermarketurile din SUA sau despre violenţa de pe stadioanele din Italia. Nu mai zic de pumnul folosit în civilizatul parlament canadian. Dar niciun popor, din cele menţionate, nu susţine că aceste accidente definesc specificul său naţional. Au învăţat să-şi apere civilizaţia!

Nu cumva - sincer vorbind - chiar textul de faţă, cu valenţe vădit critice, se înscrie pe această direcţie "naţională"?

N-ar fi, poate, mai corect ca, alăturând imperfecţiunea noastră la imperfecţiunea lumii, să tindem împreună spre recuperarea - pe cât ne va sta în putere - a perfecţiunii cu care am fost creaţi, cu toţii, de Acelaşi Creator?