Împietrirea inimii şi izgonirea din Împărăţie

În Evanghelia Duminicii a 22-a după Rusalii, Mân­tuitorul vorbește despre un om care petrecea zilele vieții în desfătare, cu mese îmbel­șugate, cu prieteni de aceeași ținută și se bucura în chip special. În fața porții casei lui era un om sărac, uitat de toți, cu numele Lazăr, plin de bube, căruia nimeni nu-i dădea nimic și de aceea el dorea să se sature doar cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului.

Omul, care altădată petrecea în bucurii negrăite, în îndestulare, având mulți prieteni și slujitori, se vede deodată, după moarte, dus în iad, iar cel care fusese ignorat și aștepta doar să primească ceva de la masa bogatului a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Unul se bucura de starea lui, după ce suferise pe pământ, iar celălalt era acum plin de întristare.

Bogatul și-a ridicat ochii și i-a văzut pe Avraam și pe Lazăr care altădată stătea în fața porților lui, și a zis: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite-l pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie” (Luca 16, 24). Atunci a auzit cuvintele învățăturii poporu­lui ales, că între Rai și iad era o prăpastie mare pe care nimeni nu putea s-o treacă.

În cele din urmă, omul, care nu a oferit nimănui din masa mereu îmbelșugată, a fost cuprins de îngri­jo­rare pentru cei apropiați și l-a rugat pe Avraam să trimită un sol în casa părintelui său, iar atunci a primit cuvântul: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. Dacă nu as­cul­tă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți. Aceasta era starea lui sufletească, care îl ținea departe de Dumnezeu, iar gândul îi era în mod excesiv legat doar de lumea trecătoare.

În viața pământească, bogatul petrecea bucurându-se de daruri multe, primite de la Dumnezeu, pentru care nu i-au adus niciodată mulțu­mire. Nu a găsit răgazul să-și îndrepte gândul către Dumnezeu, arătând atenție și dragoste și celorlalți, mai ales unui om care nu avea ce să mănânce, un sărac care aștepta cu înfrigurare în fața casei.

Evanghelia nu menționează numele bogatului, ceea ce înseamnă că numele celor care nu-L iubesc pe Dumnezeu nu sunt pomenite nici aici, nici dincolo! Numele celor care sunt iubitori de Dumnezeu și-L caută sunt întotdeauna pomenite, cum a fost și numele săracului Lazăr, amintindu-ne astfel că există oameni ale căror nume, răbdare, smerenie și umilință rămân totdeauna consemnate în istorie. Sunt și foarte mulți ale căror nume se pierd, deoarece nu au arătat dragoste față de Dumnezeu.

Mulți dintre fiii Bisericii doresc să fie pomeniți înaintea jertfelnicului din ceruri, aducând numele lor înscrise în pomelnic. Numele care se rostesc la Sfântul Jertfelnic se doresc a fi pomenite și înaintea Stăpânului din ceruri, nu doar de ochii lumii, pentru un exercițiu de imagine.

Avem încredințarea că, asemenea tâlharului de pe cruce, care a cerut să fie pomenit în Împărăția lui Dumnezeu, suntem pomeniți când aducem numele noastre înscrise în pomelnic la jertfelnicul Sfântului Altar.

Bogăția nu este o piedică în calea dobândirii Împărăției cerurilor. Poate fi doar atunci când nu se înmulțesc darurile primite de la Dumnezeu. Cât de ușor i-ar fi fost omului bogat să ofere măcar o parte din ce avea săracilor, mai ales celui care aștepta în fața porților mereu ferecate...

A fost cuprins de egoism. Doar el conta, ceilalți nu. Credea că va moș­teni lumea, că va rămâne împreună cu bogăția lui până la sfâr­șitul veacurilor și se va bucura de ce a strâns, după cum s-a întâmplat cu un alt bogat amintit de Evanghelie, care se gândea ce va face cu mulțimea roadelor strânse la sfârșitul toamnei, căruia i s-a cerut sufletul, iar cele strânse s-au risipit aidoma tuturor strânse de pământeni…

Sunt mulți oameni care n-au primit niciodată pe cineva în casă, nu-și primesc frații la masă, vecini care nu se salută, precum şi mulți care nu se gândesc vreodată la cei săraci.

Cuvântul Evangheliei ne privește pe fiecare dintre noi, chiar și atunci când nu avem vreodată o bucată de pâine sau altceva din bunurile dăruite de Dumnezeu, ca rod al muncii noastre sau primindu-le de la alții. Dacă bogatul ar fi fost milostiv, ar fi avut șanse de mântuire.

Nu sărăcia i-a oferit lui Lazăr Împărăția lui Dumnezeu, întrucât sărăcia în sine nu este o virtute, ci răbdarea lui, inima curată și smerenia. Au fost mulți oameni bogați care au făcut fapte meritorii, milostenii, acțiuni filantropice, au ctitorit mănăstiri, biserici, școli, spitale, s-au îngrijit de alții, au vizitat bolnavi, au suportat din avutul lor cheltuielile fraților lor, au fost sensibili la su­fe­rința altora, cum alţi bogaţi au crezut că totul li se cuvine doar lor. S-au așezat în locul lui Dumnezeu fără să fie în stare să înmulțească iubirea, așa cum au făcut-o toți cei înțelepți din lume. Lazăr nu a obiectat, nu a spus ceva împotriva bogatului. Aflăm că săracul, prin rânduială de sus, a fost luat de îngeri și dus în sânul lui Avraam.

Sunt două realități diferite, una pe pământ și alta în Împărăția lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi își pregătește locul după inima sa. Sunt oameni care câștigă Împărăția lui Dumnezeu prin inima lor bună! Câte fapte nu s-ar putea face în lumea de astăzi, împărțită în mod evident între foarte mulți săraci și puțini bogați; câte fapte n-ar putea face cineva care a primit mult de la Dumnezeu. Aflăm, uneori, de asemenea fapte și de inimi mari, deschise către Dumnezeu prin aproapele nostru.

Îndemnul Bisericii este să în­mul­țim fapta cea bună și iubirea care vin de la Dumnezeu și prin care ne asemănăm Lui, Cel mult milostiv Care face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45).

Cartea Apocalipsei ne spune: „Fericiți sunt cei al căror nume s-a trecut în Cartea Vieții” (Apoc. 20, 11), adică omul care prin faptele lui neștiute de alții ajunge să fie cunoscut lui Dumnezeu.

La un moment dat, la Mântuitorul Hristos au venit ucenicii Lui entu­ziasmați întrucât Domnul le dăduse puterea să calce peste șerpi, peste scorpii și peste toată puterea vrăjma­șului și s-au întors plini de bucurie, spunându-i: Duhurile se pleacă nouă! și Domnul le-a răspuns: „Nu vă bucurați că duhurile se pleacă vouă, bucurați-vă că numele voastre s-au scris în ceruri”. Aceasta este marea bucurie a unui slujitor al Domnului, a unui creștin adevărat, a unui om care trăiește în mod plenar învăță­tura Evangheliei să știe că numele lui s-a scris în ceruri. Vai de noi dacă numele nu s-au scris în ceruri și dacă după viața noastră nu se păstrează fapte spre a fi pomenite înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu săracii au nevoie de bogați pentru un blid de mâncare, ci bogații au nevoie de ei, pentru că fără de ei nu pot ajunge înaintea lui Dumnezeu.

Domnul atât de mult ne iubește, încât ia aminte la orice gest de milostenie pe care îl facem. Dostoievski spunea că la judecata unei femei s-a ținut cont că ea, în viață, dăduse o singură dată o coadă de ceapă drept milostenie. O coadă de ceapă versus chinurile iadului! Sunt atâtea cazuri în care constatăm, ca și Dostoievski altădată, că unii oameni, în trecerea lor prin această viață, n-au putut oferi măcar o ceapă întreagă drept milostenie, deși simpla coadă de ceapă poate conta înaintea bunătății și milostivirii lui Dumnezeu.

Evanghelia ne îndeamnă ca atunci când facem ospăț să deschidem larg ușa casei noastre. Trăim într-o lume tot mai fragmentată, în care oamenii nu comunică între ei. Unul dintre înțelepții Antichității căuta cu lumânarea ziua în amiaza mare și a fost întrebat: Ce cauți? Pe cine cauți? Caut un om. Erau atât de mulți oameni în jurul lui, iar el cu lumânarea căuta un om, adică un om adevărat. Aceștia sunt tot mai rari! Acești oameni, când sunt, se ascund de cei mulți pentru că nu așteaptă răsplată de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Fericiți sunt cei care își scriu numele în Cartea Vieții din Împărăția lui Dumnezeu. Astfel de însemnări se fac prin primirea la masă a unui om sărac, prin dăruirea de bucate, haine și bunuri diverse celor despre care știm că nu le deschide nimeni ușa. Numele noastre se scriu în ceruri când răspundem la suferința și nevoile altora.

Bogatul din Evanghelie, ajuns în flăcările iadului, s-a gândit la frații care rămăseseră în lume. Ajuns la su­ferință, bogatul a înțeles sensul vie­țuirii pe pământ. Era prea târziu…

Anumite fapte se fac la vremea lor, în lumea aceasta, cât este vreme de pocăință. Când am trecut pragul vieții, oricât de mare ar fi regretul nostru, nu mai putem face nimic. Pocăința fiecăruia dintre noi se lucrează până la mormânt.

Biserica a recomandat întotdeauna rugăciunea pentru iertarea păcatelor celor adormiți și fapte bune, milostive.

În tradiția străveche a poporului român, oamenii au oferit întotdeauna la înmormântări colaci și vase cu vin pentru a se împărtăși și alții din darurile primite de la Dumnezeu, arătând astfel că iubirea și dărnicia sunt mai tari decât moartea.

Oamenii, acolo unde au existat tradiții creștine, care vin din adânc de istorie, au făcut din înmormântări treceri către veșnicie. Credem că mormântul nu este ultima realitate, ci doar o scară care duce către Cer sau o ușă prin care ieșim din lumea trecătoare către veșnica Împărăție a lui Dumnezeu.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă la o fărâmă de iubire arătată celorlalți. Să ne gândim la cei care au mai puțin decât noi, fără să avem atitudinea bogatului nemilostiv, depărtat de la fața lui Dumnezeu.