În car cu Marin Sorescu

Marin Sorescu ne-a păcălit pe toți! Nu într-un car tras de boi a ajuns pentru prima oară la oraș, ci în Carul Mare. Știu precis lucrul acesta. Și nu de la oricine. Mi-a spus-o chiar poezia sa.

 Aș fi putut să-l întreb direct pe el, atunci când l-am întâlnit, și s-a întâmplat asta de două ori. O dată, în locuința lui, de pe strada Grigore Alexandrescu din București, unde i-am dus niște poezii pentru revista Ramuri, pe care o conducea. A doua oară, în parcul Kiseleff, unde stătea de vorbă cu toamna. Am stat de vorbă în trei, el mai mult tăcând, cel mai mult vorbind toamna, după care eu.

Dar nu l-am întrebat nici atunci, nici mai târziu despre carul cu care a plecat de acasă. De ce să-l întreb, de vreme ce știam că este vorba de Carul Mare?

Dar pe unde n-a ajuns copilul de țărani din Bulzești cu el! Prin toate cotloanele cerului! Și prin toate depărtările pământului! I-a luat pe toți cei de acasă în călătoriile lui. A vârfuit carul cu viețile lor, ducându-le peste tot în lume.

Doar că suedezii care acordă Premiul Nobel pentru literatură l-au ratat, cum se spune, la mus­tață, pe Sorescu. Acesta e adevărul, nu poetul din Bulzești a ratat Nobelul, ci Nobelul l-a ratat pe el. Cum de s-a întâmplat asta putem afla din cartea Sorescu/Nobel a lui Ion Jianu, care a lăsat Banatul natal pentru Craiova, unde trăiește și acum, și unde l-a întâlnit de nenumărate ori pe Marin Sorescu, luându-i, dacă putem zice așa, un car de interviuri. Vreo zece la număr. Ion Jianu a scris mai multe cărți despre Sorescu. Din dragoste de Sorescu. O dragoste în fața căreia dragostea din gândurile inimii mele, mărturisită în aceste rânduri, se înclină cu respect. Un Jian din Caransebeș a venit în țara Țara Jienilor ca să ne spună povestea dragostei lui pentru Sorescu.

În ce mă privește, continui să mă mir cum de a știut un oltean din Bulzești să scrie atât de precis despre oamenii satului meu din Teleorman.

Fiindcă despre ei este vorba în La lilieci. Coincid nu doar întâmplările, ci și numele.

Ca să nu mă supăr pe el că mi-a înhățat satul natal, vârându-l, cu mult înaintea mea, în poezie, Marin Sorescu, care umblă mai departe cu Carul Mare pe cer, îmi face semn că pot urca și eu în car. E lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult pe această lume, doar că, fiind atât de sus, mă tem că nu pot ajunge până acolo!