Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
În fața lui Dumnezeu
Mi s-a spus că trebuie să mă prezint în fața lui Dumnezeu! Noaptea s-a dat brusc de perete, urmată de ușa camerei unde dormeam. A trebuit să ies brusc din visul adânc în care căzusem, ca să-l văd pe bărbatul ce intrase pe ușă. Ca să-i văd aripile mari, ce nu încăpeau înăuntru. Înăuntrul nopții, vreau să zic. Le lăsase afară, una rezemată de seara ce tocmai trecuse, cealaltă, de dimineața ce urma să vină.
Se umpluse camera de vocea lui. Pesemne că era și el acolo, dar, fiind transparent, nu-i vedeam decât vocea și aripile rămase afară. Chiar prin el le vedeam. Să nu-mi fost atât de somn, aș fi putut să privesc prin el până departe în cer, locul de unde venise și unde avea să se întoarcă peste foarte puțin timp.
Ai înțeles ce ai de făcut?, m-a întrebat. Am înțeles, i-am răspuns. Dar când?
E la alegerea ta când. Toate sunt la alegerea ta! Cum toate? Ce vrei să spui?
Poți veni oricând. Dar nu mai târziu de mâine și ieri. Păi, ieri a trecut. O să vezi că se poate, dacă o să vrei să-ți alegi ziua de ieri. Și mai ce? Ce mai ce? Ce mai pot să-mi aleg? Cum să fii îmbrăcat. Și vârsta pe care îți dorești s-o ai. Nu cea de acum?
Oricare dintre vârstele pe care le-ai avut. E bună și asta de acum, dacă ea îți place cel mai mult. Ai timp să te gândești. Până mâine. Sau până ieri! Da, până ieri. Și vezi să vii frumos îmbrăcat. Asta e tot! Și dacă aleg să nu vin? N-ai cum. E singura alegere pe care nu poți s-o faci.
Și, dintr-odată, a început să țiuie liniștea în camera mea. Vocea plecase. Plecaseră și aripile, luând și noaptea cu ele. Dar nu ca s-o ducă în cer, pentru că acolo nu este noapte niciodată. I-au dat drumul, cine știe unde, peste lume. Muream de somn. Mi se părea însă că mor de tot, ceea ce era de așteptat, fiindcă, din câte știam, numai după ce mureai puteai să ajungi în fața lui Dumnezeu. Sau poate că era posibil să faci asta și-n timpul vieții?!
Ca să fiu sigur că se poate, mi-am scos iute din minte ziua de mâine. Pentru că mâine, mi-am zis, o să fiu mort. În vreme ce ieri încă trăiam. Ieri, este cu neputință să mor. O să rămân mereu viu în zilele care s-au dus! Mai rămânea să-mi aleg vârsta. M-am tot gândit până aproape de ora prânzului la ea, oprindu-mă în cele din urmă la copilărie. Păi nu zise chiar Dumnezeu: Lăsați copiii să vină la mine? Așa-mi doream s-apar în fața Lui: copil! Nu știam însă cum trebuia să fiu îmbrăcat. Mi-a sărit în ajutor una dintre pozele de pe pereți. O poză în care purtam uniforma de pionier. M-am gândit c-o să-I placă lui Dumnezeu. Fiindcă suflam în trompetă, întocmai cum suflau îngerii în trâmbițe. Doar că ei nu purtau cravată roșie la gât.
Am ieșit buimac în pragul casei și, aruncându-mi privirea spre cer, mi s-a năzărit din senin că o să fie Însuși Dumnezeu copil, dacă aleg să mă prezint copil în fața Lui. Ca să putem avea despre ce să vorbim. Și chiar să vrem să ne jucăm nițel. De-a orice. El de-a mine și eu de-a El! După care să începem să creștem împreună. Iar într-o noapte, să aud niște aripi trecând pe deasupra casei mele și o voce venită de sus să-mi strige: Ești un mare prost! Ți-am spus că poți să alegi ziua de ieri, și tu... Dă-ți jos cârpa aia roșie de la gât! Și nu te mai obosi să sufli în trompetă. N-ai înțeles că ești mort? Cine te-a pus să te iei la întrecere cu îngerii?