Înapoi la viață

S-a vorbit mult în a­ceste zile despre tragedia de la clubul Colectiv din București. S-au făcut reconstituiri și s-au emis ipoteze legate de întâmplările în sine și de cauzele lor materiale și spirituale. Am văzut în același timp solidaritate și pripă, compasiune și profitori. Între timp, lacrimile sunt departe de a se fi oprit. În fiecare zi cineva mai pleacă spre veșnicie, lăsându-ne în urmă triști, mângâiați doar de rugăciunile șoptite cu voce tremurândă.

În seara de vineri, 30 octombrie, la clubul Colectiv din Bucu­rești o formație locală plină de potențial, Goodbye To Gravity, își lansa al doilea album. De ace­ea se strânseseră acolo toți acei tineri: nu pentru a celebra vreo sărbătoare de import, așa cum s-a spus atât de des în ultimele zile. Faptul că nu s-au evitat cu tot dinadinsul asocierile este legat de un anumit potențial comercial, dar ca martor la fața locului pot spune că nimeni nu venise pentru halloween. Sigur, așa cum scria deunăzi un părinte cu inimă de aur, nu se slujea Vecernia la Colectiv, dar nici nu se invoca vreun duh malefic. Erau o întâlnire între tineri și un act muzical în spatele căruia stătea multă muncă. Muncă impregnată de idealism, atâta timp cât genul de muzică abordat este departe de succesul comercial, cel puțin în România. Acești tineri descriau în sunete și versuri căutări și frământări definite de o dorință de verticalitate.

După mai multe cântece, într-un moment de pauză, de la niște banale artificii, buretele de antifonare de pe unul dintre stâlpii de susținere ai clubului a luat foc. Unii dintre spectatori au pornit spre ieșire, însă nimeni nu-și închipuia ce avea să urmeze. Ne gândeam că vom reveni după câteva minute, însă când flacăra a atins tavanul, nu a mai rămas nimic de făcut. Fumul toxic de­clanșat de materialele arse, busculada, flăcările au dus la dezno­dământul care ne este de acum cunoscut tuturor. Sosiți la fața locului, jandarmi, pompieri, cadre medicale au făcut tot ce au putut. Între ei, cu o discreție exemplară, părintele Vasile Bîrleanu, preot militar la Inspectoratul General pentru Situații de Urgență. Vaiete de durere se auzeau de pretutindeni, unii dintre cei răniți își dădeau ultima suflare. Iar întunericul nopții era, fără știrea noastră, luminat de rugăciuni și de dăruirea pentru aproapele a lui Claudiu Petre, a lui Adrian Rugină și, cred cu tărie, a altora ca ei.

Durerea pare nesfârșită. În fiecare zi ne mai părăsește unul dintre cei de acolo, unul dintre ei, unul dintre noi. Când suntem loviți de un asemenea necaz, ies la iveală trăsăturile noastre cele mai nobile și cele mai josnice deopotrivă. Au fost multe dovezi de împreună-pătimire zilele acestea, între cei de acolo și ceilalți, între bătrâni și tineri, între preoți și credincioși. Dar a fost și multă dezbinare, multă judecată pro­nunțată cu vehemență justițiară, de parcă am fi uitat „ai Cărui Duh suntem“. Și se vede în fiecare dintre noi nevoia de (re)catehizare, căci durerea prin care trecem ne arată pe unii, dintre care cel dintâi sunt eu, departe de dragostea aceea despre care blândul nostru Mântuitor spunea cu durere că se va răci.

Au fost, din păcate, și mulți dintre aceia care au profitat de moment pentru a-și propaga agenda secularistă anticreștină, pentru a pune Biserica în mijlocul unei campanii mediatice defăimătoare. Și, în emoția momentului, au existat și greșeli de comunicare. Dar dincolo de acestea, din toate bisericile și din multe case s-au ridicat spre cer rugăciunile și lacrimile celor care au înțeles că tragedia este, dincolo de fiecare dintre cei suferinzi, a noastră, a neamului, a Bisericii. Iar unitatea noastră abia acum are prilejul să se arate. Așa cum se întâmplă, de pildă, în Belgia, unde familiile celor internați sunt mângâiate, îndrumate și ajutate - duhovnicește și material - de un preot ortodox român a cărui „autoritate blândă“, cum spune cineva dintr-o familie, veghează, cu harul lui Hristos, alături de suferința semenilor.

Ne plângem morții, zilnic mai mulți. Ne rugăm pentru vindecarea celor vii, zilnic mai puțini. Și încercăm să ne liniștim dincolo de cuvintele de ocară aruncate de unii la adresa celor care se aflau în seara de 30 octombrie la un concert frumos - îndrăznesc să o spun! - ce s-a transformat în tânguire prelungă. Pentru ca toate acestea să nu fie zadarnice, trebuie să ne strângem unii lângă alții în singurul loc unde nădejdea și dragostea sunt mai puternice decât moartea, unde vii și adormiți sunt cuprinși împreună în rugăciunea pentru iertarea păcatelor și în dragostea fără margini a Celui Care a venit la moarte pentru noi. Boldul morții trupești și sufletești ne rănește cumplit, însă, dincolo de plânsete, nădăjduim îndurerați să auzim chemarea care transformă urmele de cuie în raze de lumină. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!