Încrederea deplină

Pentru viața și creșterea duhovnicească este esen­țială legătura cu duhovnicul, cu povățuitorul și îndrumătorul spiritual. De la avva Pimen au rămas două apoftegme scurte pe această temă. La un moment dat, a spus: „Nu-l lua în seamă pe cel în care inima ta nu se încrede”. Tot în aceeași direcție a mai sfătuit: „Nu-ți lăsa conștiința pe mâna cuiva în care nu ai deplină încredere”.

Apropierea care se naște între duhovnic și ucenic este una care greu poate fi egalată în vreun domeniu al vieții cotidiene. Deschiderea totală a ucenicului are ca primă consecință vulnerabilizarea totală. Una dintre practicile monastice, filocalice, este descoperirea gândurilor: urmărirea cu multă atenție a tuturor mișcărilor sufletului și a gândurilor care se nasc de aici și apoi expunerea lor în fața bătrânului povățuitor. Să arunci o lumină aspră, tăioasă, asupra tuturor cotloanelor sufletului care de obicei stau acoperite de întuneric este un act de eroism. Ca orice act eroic, implică riscuri imense, dar aduce cu sine beneficii pe măsură. Deschiderea din actul duhovnicesc este pământul fertil în care cuvântul poate să rodească. În același timp însă, orice neatenție, orice greșeală poate să se amplifice rapid și să aibă consecințe care abia se vor vindeca, după aceea, în timp. Sensibilitatea schimbului dintre duhovnic și ucenic vine din faptul că pe lângă deschidere este implicată și taina ascultării, misterul disponibilității sufletești totale.

În ascultare se intră printr-un act de voință liberă. Probabil cea mai importantă manifestare a li­bertății este aceea prin care decidem să ne supunem, pentru Dumnezeu, cuiva. Condiția pentru ca toate cele de mai sus să se poată realiza este cea subliniată de avva Pimen: încrederea, încrederea deplină.

Dacă a acorda cuiva încrederea ta este un act de supremă libertate, atunci înseamnă că împreună cu libertatea vine și responsabilitatea pe măsură. A te încredința plin de încredere în mâinile cuiva înseamnă a schimba radical paradigma de gândire în care te situezi. Vechii romani ziceau că omul este lup pentru om, mereu suspiciunea a fost cultivată sistematic, iar a dărui cuiva încrederea ta este un salt în gol. Există și varianta ca din frică să ocolești acest risc. Rămâi închis în tine, fără fisuri care să te vulnerabilizeze, fără deschideri prin care să poți fi văzut așa cum ești. Dacă faci asta, răsplata ta va fi aceeași cu a slujitorului care și-a îngropat talantul din pricina combinației letale de lene și lașitate. Slujbașul acela despre care vorbește Evanghelia nu a riscat nimic și tocmai de aceea a pierdut totul. La fel stau lucrurile și în relația duhovni­cească.

Lucrarea duhovnicului și a ucenicului se petrece în atmosfera harului, care nu anulează libertățile noastre nici măcar o clipă, de aceea avertismentul avvei Pimen rămâne esențial: „Nu-ți lăsa conștiința pe mâna cuiva în care nu ai deplină încredere”. Iar dacă nu ai găsit încă pe cineva în mâinile cui să îți lași conștiința, caută-l și cere-I-l lui Dumnezeu.