Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Intenţie şi efect

Intenţie şi efect

Un articol de: Nicolae Dima - 31 Ian, 2010

Zilele trecute am văzut o secvenţă dintr-un film în care era înfăţişat un tânăr care face prima faptă bună din viaţa lui. Trimis de stăpânii săi (era sclav - filmul are un subiect din Antichitate) ca să cumpere pâine, tânărul întâlneşte pe drum un preot creştin care îi arată suferinţa întruchipată în oamenii săraci de pe drum şi îl determină în felul acesta să împartă pâinea cumpărată pentru casă. Imaginea tare, pătrunzătoare, a secvenţei este aceea a mâinilor întinse, care sperau să primească ceva. Mâinile erau filmate din lateral, astfel că imaginea nu surprindea şi chipul persoanei care striga, mut, după ajutor. Mâini înnegrite, aspre, tremurânde, care cereau toate în acelaşi timp un ajutor ce nu putea veni pentru toţi în acelaşi timp.

De aici şi dilema în care este pus tânărul sclav care împarte mâncare. Cantitatea de pâine pe care o avea în sacoşă era net inferioară nevoii din faţa lui. Alerga de la unul la altul, rupea pâinea în bucăţi, în încercarea de a ajuta pe cât mai mulţi. Sentimentele lui, aşa cum au putut fi ele mai mult ghicite decât sugerate şi definite de regizor, erau şi ele împărţite în două: pe de o parte, bucuria nemaipomenită de a face bine, pe care nu o mai simţise niciodată în viaţă, cel puţin nu cu o asemenea intensitate. Pe de altă parte, suferinţa de a nu putea ajuta pe toţi, determinată de dezechilibrul dintre resurse şi nevoi.

Atunci când eşti implicat într-o activitate caritabilă, indiferent dacă este vorba despre o preocupare personală sau eşti parte a industriei umanitare, eşti inevitabil supus riscului de a experimenta aceeaşi dramă perpetuă. Mereu ai vrea ca, prin ceea ce faci, cantitatea de sărăcie şi de durere din lume să fie ori anihilată, ori cel puţin diminuată într-o proporţie determinantă. Una dintre marile suferinţe ale lucrătorului social este aceea că acolo unde a ajutat o dată trebuie să revină şi să ajute şi a doua, şi a treia oară. El, datorită principiilor interne personale pe care le mărturiseşte, nu poate să nu ajute. Cel ajutat, prin natura neputinţelor sufleteşti sau instrumentale pe care le are, nu poate să se ridice suficient de mult din starea în care se găseşte, încât să nu mai aibă nevoie de ajutor. Între dorinţa de a ajuta şi nevoia de a primi asistenţă se naşte o legătură de condiţionare, al cărui rezultat este dependenţa. Cel care primeşte ajutorul o dată vrea să-l primească în mod repetat, iar cel care a ajutat o dată nu poate să-l lase pe acela să moară de foame.

Aceeaşi dilemă profundă creată de diferenţa dintre ceea ce vrei să faci şi rezultatul acţiunii tale este proprie şi domeniului educaţiei, în sensul că de foarte multe ori copilul nu face ceea ce i se spune să facă, chiar dacă acele comandamente care i se trasează vin însoţite şi de demonstraţia care le validează adevărul. De astă dată, cea care erodează efortul educatorului nu este neîncrederea sau opinia contrară, ci mai ales dorinţa de experiment personal. Copilul are de multe ori tentaţia de a vedea cu ochii lui, de a simţi pe pielea lui, de a pipăi fără mijlocire. În cazuri extreme, această dorinţă, netemperată, poate deveni sinucigaşă. Pedagogul ştie ce este bine pentru elevul său, dar nu-i poate impune nimic. Nu contează dorinţa lui bună, pentru că ea nu trebuie să devină presantă, ci trebuie să rodească în solul conştiinţei care acceptă cu deplină conştienţă, în libertate.

Aceste lucruri se aplică fără mari diferenţe şi în cazul vieţii spirituale. Este impresionantă privirea preotului care îşi priveşte fiul duhovnicesc cum pleacă după spovedanie: îl priveşte cu drag, pentru că are conştiinţa curată, a luat iertarea şi pleacă eliberat. Dar se va întoarce, nu peste mult timp, împovărat cu aceleaşi nefericiri venite din consumarea iraţională a libertăţii. Duhovnicul ştie cum trebuie trăită viaţa fiului spiritual, dar n-o poate trăi în locul lui. Îi rămâne de făcut doar să se roage pentru el şi să-i primească mărturisirea, atunci când el revine, neobosind să repete cele ce ar fi trebuit să fie de ajuns rostite o singură dată.

În viaţă, omul se surprinde adesea la mijlocul unei virtuale punţi suspendate, între punctul de plecare, în care ştia ce trebuie făcut, şi punctul de sosire, evident deviat de la ţinta teoretică. Istoria întreagă, multiplicată de miliarde de ori, cu puţine excepţii, ne arată că mereu e o diferenţă între ceea ce ai vrea să faci şi ceea ce-ţi iese în final. E o dramă al cărei final fericit nu poate fi trăit decât de cel care nu oboseşte s-o ia mereu de la capăt. Asemenea sclavului care împarte pâine, important este să priveşti spre cei care aşteaptă, dar să te hrăneşti din bucuria celor care au primit. Să te aşezi pe temelia bună a lucrurilor pe care le-ai construit temeinic în viaţa ta, dar să te avânţi cu mult curaj spre cele încă nedesăvârşite.