Între alfa şi omega: „Mai fericit este a da decât a lua“

Pentru mulţi oameni, a primi un dar este mai dificil decât a oferi unul. Deşi pare o afirmaţie puţin forţată, ea se justifică dacă avem în vedere uimitoarea polivalenţă a semnificaţiilor darului. Spre deosebire de bunurile livrate sau recepţionate pe baza unui contract negociat şi stabilit în prealabil, darul presupune o încărcătură emoţională şi o semnificaţie care depăşeşte cu mult valoarea obiectului oferit. Oferim lucruri care valorează material puţin, dar care înseamnă enorm pentru persoana care le primeşte şi putem oferi cadouri extrem de scumpe, dar care nu trezesc nici o emoţie în sufletul celor cărora sunt adresate.

Privit din perspectiva intenţiilor cu care este oferit, darul conţine un spectru de semnificaţii aproape infinite. Orice jertfă asumată benevol în beneficiul celorlalţi este un dar preţios pe care cineva îl oferă. În acest sens, creştinii privesc Întruparea lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului Hristos ca fiind punctul culminant, forma supremă a darului. La cealaltă extremă, darul poate căpăta forme pervertite, înfierate astăzi prin campanii mediatice care încearcă o educare a publicului prin mesaje gen „nu da şpagă!“.

În acest context, descifrarea corectă a semnificaţiei unui dar poate fi o sarcină cât se poate de dificilă. Aşa se explică, probabil, de ce unele persoane acceptă extrem de rar daruri, de la un cerc foarte restrâns de persoane. Un dar poate exprima preţuire, respect, dragoste, dar la fel de bine poate influenţa, controla sau şantaja un om sau o situaţie. Un cadou „bine plasat“ poate fi un instrument foarte eficient pentru câştigarea bunăvoinţei unei persoane cu influenţă într-un oarecare domeniu. Astfel de stratageme au căpătat chiar valenţele unui brand regional pe plaiurile est-europene, deşi ele există şi sunt practicate cu succes în orice colţ al lumii.

Odată cu descoperirea Americii, exploratorii şi ulterior cercetătorii europeni au fost frapaţi de existenţa unor practici neobişnuite la populaţiile indigene de peste ocean. Astfel, la unele triburi din Nord-Vestul Americii a oferi un dar reprezenta un act prin care se regla un întreg sistem de autoritate şi statut în societate. Aşa numita practică a „potlatch“-ului consta în oferirea ostentativă de daruri bogate în cadrul unei ceremonii solemne, în scopul de a umili, sfida şi a obliga un rival (de obicei, un alt şef de trib). Primitorul avea datoria, generată de acceptarea darului, de a răspunde ulterior cu alte daruri, mai bogate, mai numeroase, deci să înapoieze „cu dobândă“ ce a primit. Scopul nedeclarat al acestui schimb ceremonial era de a face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, înapoierea unui dar echivalent, deci de fapt, de afirmare a superiorităţii. În unele cazuri se putea merge până acolo încât cine nu mai era în stare să returneze darul sau un echivalent mai preţios, devenea sclav al celui care l-a provocat în această competiţie terifiantă.

Pornind de la exemplul „potlatch“-ului, numeroşi sociologi identifică şi în prezent forme mai mult sau mai puţin voalate ale acestei practici. Necesitatea imperioasă de a răspunde unei invitaţii printr-o invitaţie reciprocă sau de a oferi cuiva un cadou mai preţios decât darul pe care ni l-a făcut, reprezintă, în opinia unor cercetători, reminiscenţe ale acestor practici ancestrale.

Din perspectivă creştină, darul nu este dar decât în măsura în care nu se aşteaptă nimic în schimb. Marii „dăruiţi“ ai Evangheliilor nu sunt aristocraţii, negustorii sau liderii politici ai acelor vremuri. Dimpotrivă, aceştia au fost orbii, şchiopii, neputincioşii, călătorii, cei fără speranţă şi fără putere. Darul nu era perceput în Biblie decât cu un sens unic: dinspre binefăcător înspre beneficiar, şi aceasta în cea mai mare discreţie: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta“. Atunci când au fost pentru prima dată trimişi la propovăduire, Mântuitorul le-a poruncit Apostolilor să nu poarte „nici aur, nici arginţi, nici bani în cingători“, „nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag“ (Mat. 10, 10), ci să ofere în dar ceea ce au primit în dar. Putem interpreta aceste cuvinte ale Mântuitorului ca o avertizare adresată Apostolilor de a se feri de această cursă teribilă a anumitor feluri de daruri, care, odată acceptate, pot aduce cu sine numeroase alte neplăceri.

Cu toate acestea, nu putem trage concluzia că darurile sunt, unilateral, un lucru de care ar trebui să ne ferim. La urma urmei, cui nu îi place să primească, din când în când, un cadou? Ce s-ar fi întâmplat dacă Sfânta Fecioară ar fi respins cu înverşunare aurul, smirna şi tămâia aduse cu mari sacrificii de către cei trei magi din cele mai îndepărtate colţuri ale Orientului? Sau dacă Mântuitorul ar fi împiedicat-o pe sărmana văduvă care a aruncat doi bani în vistieria templului?

Rămâne însă evident faptul că pentru unii oameni este mai uşor a face un dar decât a primi unul. Nu resping în principiu darurile, dar sunt cât se poate de circumspecţi cu privire la semnificaţia, originea şi intenţiile cu care darurile sunt oferite. Probabil că aceşti oameni au înţeles cel mai bine singurele cuvinte ale Mântuitorului neconsemnate în Evanghelii dar păstrate într-o altă carte a Noului Testament: „Mai fericit este a da decât a lua“ (F. Ap. 20, 35).