Între lumi

La câțiva pași de Mănăstirea Neamțului, pe mâna stângă, unde începe drumul să urce, stă rezemat de pădurea ce stă, la rândul ei, rezemată de cer Schitul Vovidenia. Părintele Mihail, starețul schitului, a ajuns în urmă cu 29 de ani aici. Și încă se mai miră de frumusețea locului. Și încă mai învață limba copacilor din jur pe care o vorbește destul de bine. Și încă mai caută adâncimile liniștii de peste păduri, ce este atât de multă încât poți lua întruna din ea fără să se termine vreodată.

Sunt patru monahi în tot schitul. Care au prea puține mâini pentru câte treburi sunt zilnic de făcut. Părintele stareț, ce are în grijă și Muzeul Sadoveanu din imediata apropiere a schitului, mânuiește la fel de bine și condeiul, și coasa. A scris, între multele ceasuri de rugăciune, și între cele de muncă fizică, nici ele puține, câteva cărți despre autorul Baltagului. Îi cu­noaș­te viața și opera ca nimeni altul, iar atunci când vin grupuri de vizitatori, le prezintă exponatele din muzeu, vorbindu-le pe îndelete despre ele.

E o zi senină de toamnă. Părintele Mihail tocmai ne spune că-l doare scoaterea lui Sadoveanu din manualele de școală. Interesul pentru cărțile sale se păstrează totuși, fiind­că, chiar în timp ce vorbim, sosește un autocar cu elevi, înseninându-i gazdei noastre privirea. Sadoveanu este încă acasă. Și în muzeul din vecinătatea Schitului Vovidenia, și-n literatura română.

Mai sus de Mănăstirea Neam­țu­lui, ascuns între pădurile peste care a trecut Însuși Dumnezeu nițel mai devreme cu pensula, se află un alt schit, Icoana Nouă, în care își duc viața tot patru monahi. Iar și mai sus de acest schit, și chiar mai sus de vârfurile ultimilor copaci ce acoperă muntele, într-o poiană, numită a Cerbilor, de unde poți, dacă te ridici pe vârfuri, să atingi cerul cu mâna, se construiește un schit nou. Bisericuța, cuprinsă în corpul clădirii, ce numără doar câteva încăperi, a început deja să fie pictată.

Suntem, ne spune părintele Calinic, care ne-a adus cu un autoturism de teren aici, la o altitudine de aproape o mie de metri. În afară de cerbi și căprioare obișnuiesc să treacă și alte sălbăticiuni prin această poiană. Părintele Calinic a văzut niște pui de urs și câțiva lupi în marginea pădurii, dar nu s-a speriat de ei. Fiecare cu lumea lui, zice. Nu ne deranjăm unii pe alții.

Dar lumea în care ne aflăm?, întreabă poetul Daniel Corbu, căruia îi datorez întâlnirea cu aceste locuri de poveste, de cine ține? De pământ sau de cer?

Și, și, răspunde scurt părintele Cali­nic, om încă tânăr, ce a ales calea monahismului în urmă cu 31 de ani, toți petrecuți la Schitul Icoana Nouă, de unde n-ar pleca pentru nimic în lume.

N-am pleca nici noi din poiana în care a crescut și încă mai crește acest schit nou, dar cum nu suntem deloc siguri că merităm să zăbovim mai mult de o jumătate de ceas în apropierea cerului, alegem să ne întoarcem în lumea cealaltă de jos, din care, ca simpli oameni de pământ ce suntem, credem că facem parte.