Invitatul săptămânii: De ce nu S-a arătat Hristos celor care L-au omorât?

Obişnuit deja cu imaginea occidentală a ieşirii lui Hristos din mormânt, triumfător, cu Sfânta Cruce transformată în steag al biruinţei, dar constatând că sărbătoarea Învierii Domnului nu mai este ceea era pentru creştinii de odinioară, creştinul de azi se întreabă de ce Hristos cel înviat nu S-a arătat după Înviere tuturor, mai ales celor care L-au răstignit şi celor care, în decursul istoriei, i-au contestat sau ignorat autoritatea Sa dumnezeiască.

Un asemenea mod de manifestare nu ar satisface însă, pe scepticii de profesie şi pe toţi cei învârtoşaţi la inimă. Nici proorocii nu au vorbit explicit despre Învierea Mântuitorului, ci despre dumnezeirea Sa. De această dumnezeire Iisus a vrut să-i încredinţeze pe contemporanii vieţii Sale pământeşti.

La graniţa dintre istorie şi supraistorie, dintre timp şi eternitate, dar, între toate, fapt supranatural, Învierea firii umane asumată de Fiul lui Dumnezeu, din Sfânta Fecioară Maria, nu este întâmplătoare, nu este nici punctul terminus al lucrării lui Dumnezeu faţă de firea umană, ci unul din semnele (este adevărat, cel mai uluitor) prin care Dumnezeu ne arată cât de mult a iubit lumea.

Învierea Mântuitorului se înscrie, aşadar, în logica dumnezeiască aplicată de Sfânta Treime în întreaga operă de răscumpărare a lumii din păcat şi din moarte. Este o logică prevăzută de Dumnezeu din veci, aplicată în timp (mai ales după căderea în păcat a protopărinţilor), în interiorul căreia se încadrează şi modul nostru de comportare. Pe de altă parte, Învierea Mântuitorului se înscrie în logica întregului Său mod de a Se comporta în timpul vieţii Sale istorice: S-a născut fără de păcat, a trăit fără de păcat, încât, la El, stăpânitorul acestei lumi (diavolul) nu a găsit nimic prin care să-L poată domina (Ioan14, 30). Moartea Mântuitorului Hristos n-a survenit unei simple execuţii, ci în urma unei jertfe, asumată de Fiul lui Dumnezeu din compasiune pentru om.

Învierea, indiciul însănătoşirii firii umane

Învierea Mântuitorului Hristos se înscrie în planul lui Dumnezeu şi nu avea drept obiectiv dezvelirea adevăratei feţe a celor care L-au omorât pe Hristos că, de fapt, erau neputincioşi. Nu aceasta era intenţia lui Dumnezeu. Mai curând sau mai târziu, oamenii află oricum, pe propria lor piele, cât de puternici ori de neputincioşi sunt. Obiectivul a fost restaurarea firii umane, adică reaşezarea ei în starea de la început, printr-un proces de refacere, încât să redevină permeabilă lucrării harului şi iubirii lui Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu se manifestă, printre altele, ca putere, ca viaţă, ca nemurire. Din activitatea publică a Mântuitorului s-a constatat că, prin firea Sa umană, dumnezeirea Logosului lucra fără oprelişte, că firea umană însăşi activa cu dumnezeirea în tot ceea ce Iisus înfăptuia: Hristos vorbea omeneşte, dar şi cu putere divină, ca nimeni altul dintre cărturari, mânca şi bea ca orice om, ungea cu degetul ochii orbului, dar îi şi vindeca cu puterea dumnezeiască, a plâns ca un om pentru Lazăr, dar, ca Dumnezeu, l-a şi înviat.

Suprema formă de ascultare a Fiului lui Dumnezeu faţă de Tatăl ceresc a fost acceptarea nedreptăţii de a supune morţii firea Sa umană nevinovată, prin intermediul căreia a comunicat cu lumea.

Pentru că supunerea faţă de moarte, ultima consecinţă a păcatului strămoşesc, s-a făcut din smerenie faţă de Tatăl şi din dragoste faţă de oameni, nu datorită necesităţii păcatului, această fire umană unită în mod neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit cu ipostasul Fiului lui Dumnezeu, a fost înviată, confirmând însănătoşirea sa deplină, şi devenind model, garanţie şi speranţă a învierii fiecăruia dintre noi.

Mesajul arătărilor lui Iisus

Esenţialul şi obiectivul arătărilor Mântuitorului numai ucenicilor era determinat de necesitatea ca aceştia să fie încredinţaţi şi complet edificaţi că El este viu, că a înviat, că Învierea Lui nu este o simplă reanimare (ca în cazul lui Lazăr, al fiului văduvei din Nain şi al fiicei lui Iair), ci o stare cu totul nouă, un nou mod de fiinţare a naturii umane. Prin Înviere se descoperea ucenicilor slava împărăţiei lui Dumnezeu. Învierea lui Hristos o făcuse, nu numai posibilă, ci şi concretă, palpabilă.

În ceea ce priveşte logica de comportare a Mântuitorului, şi înainte de patima, moartea şi învierea Sa, El nu a căutat spectacularul. Aproape în cazul tuturor minunilor, a cerut discreţie. Şi aceasta pentru că minunile săvărşite nu-şi găseau obiectivul numai în cazurile concrete în care se produceau, ci ele erau semne ce depăşeau cazul ca atare.

Niciodată Mântuitorul nu a forţat pe cineva să creadă în El. Niciodată, de-a lungul activităţii Sale publice, nu a obligat pe cineva să-L iubească. El S-a descoperit tuturor ca Dumnezeu adevărat şi Om deplin. Dintre aceştia, o parte au crezut în El şi i-au arătat iubire. Or, trebuia ca aceşti oameni să fie întăriţi în credinţa şi în iubirea lor. Trebuia ca, în primul rând, aceştia să fie gratificaţi cu bucuria de a-L şti viu, şi nu oricum viu, pentru a le răsplăti într-un anume fel ataşamentul lor faţă de El. De aceea li S-a arătat lor şi numai lor.

Mântuitorul nu a vrut să arate răufăcătorilor Săi inutilitatea modului lor de comportare. Inutilitatea măsurilor luate împotriva Sa le-a arătat-o de mai multe ori, până chiar şi în Grădina Ghetsimani, când El nu a fost prins, ci S-a oferit, nu spre execuţie, ci ca jertfă (Ioan18, 4-9).

Prin arătările de după Înviere nu a vrut numai să-i încredinţeze pe ucenici că ceea ce le promisese se împlinise, ci să le confirme că firea umană asumată fusese vindecată sub toate aspectele.

Salutul Mântuitorului de după Înviere - „Bucuraţi-vă“! - n-ar fi sunat bine în urechile celor care L-au răstignit şi n-ar fi avut nici un efect în conştiinţele otrăvite ale celor care ceruseră să fie răstignit. Nici unul dintre aceştia nu aştepta un asemenea salut.

Învierea Mântuitorului Hristos avea alte semnificaţii şi alte conotaţii, mult mai mari - după cum istoria a şi dovedit-o - decât să fi rămas un eveniment în interiorul graniţelor poporului iudeu. Dacă după Înviere Mântuitorul S-ar fi arătat membrilor sinedriului, lui Pilat şi celorlalţi, eventual i-ar fi umilit pe toţi care L-au chinuit, dar nu i-ar fi putut determina să-L iubească. Nimeni nu iubeşte pe cel care te umileşte.

Mesajul lui Hristos a fost şi a rămas iubirea totală. Mesajul arătărilor lui Iisus a fost stimularea acestei iubiri în toţi cei cărora li S-a arătat; nu umilirea, nu obligarea să depună armele la picioarele învingătorului. Dacă ar fi procedat în felul acesta, Hristos ar fi creat un imperiu, dar niciodată o Biserică.

Triumful smereniei

Iudeii n-ar fi perceput triumful Învierii Domnului decât ca pe o umilinţă, la fel şi necredincioşii de mai târziu, ca şi scepticii secularizaţi de azi. În felul acesta nu s-ar fi împlinit obiectivul formelor de revelare a lui Dumnezeu pe care noi le numim „arătări după Înviere“. Iar dacă S-ar fi arătat şi S-ar arăta celor care nu L-au dorit, noi, cei de azi, n-am mai trăi bucuria Învierii, ci obsesia acesteia şi teama de ea. Mântuitorul a rămas smerit până şi în Învierea Sa din morţi. Nu a vrut să-şi etaleze triumful în faţa celor care L-au umilit, chinuit şi omorât, ci să-i încredinţeze de biruinţa asupra morţii pe cei care au crezut învăţăturilor Sale şi L-au iubit, dar şi pe cei care vor crede mărturiilor uceninilor Săi şi-L vor iubi. De aceea, nu S-a arătat celor care L-au răstignit şi omorât.

Hristos Domnul S-a arătat şi Se arată şi altora, când şi cum vrea El, spre a-i face să creadă. Neconsemnarea altor arătări nu înseamnă şi inexistenţa lor. Evangheliştii au consemnat ceea ce au considerat ei că merită consemnat în contextul în care au scris Evangheliile, fără să se fi gândit la ceea ce ar fi aşteptat alţii. Cu siguranţă, însă, că cei cărora li S-a arătat au crezut în El şi în Învierea Lui din morţi, în acest sens avem exemplul Sfântului Pavel.

Scepticului de azi, care se joacă de-a necredinţa, şi celui care a făcut sau face din necredinţă un mod de a fi, nu-i recomandăm aşteptarea unor asemenea excepţionale arătări, ci ceea ce, după o săptămână de la Învierea Sa, Mântuitorul a spus lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut“ (Ioan 20, 29). Şi le garantăm tuturor că nu vor regreta.