Invitatul săptămânii: Gânduri de Crăciun

Fiecare dintre marile sărbători ale sfintei noastre Biserici cere credincioşilor o pregătire prealabilă, ce constă în curăţirea sufletului prin „baia spirituală“ a Mărturisirii înaintea duhovnicului, prin împăcarea cu toţi cei din jur, prin domolirea pornirilor neraţionale ale trupului, prin redescoperirea cuvântului Sfintei Evanghelii, care se va citi la Sfânta Liturghie, pentru ca totul să culmineze cu primirea Sfintei Împărtăşanii, unirea noastră tainică cu Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos. Această pregătire duhovnicească, ce echivalează cu o înaintare spre Cel curat şi sfânt, trebuie să fie şi un progres în cunoaşterea şi împlinirea voii Lui, o ridicare efectivă din orice robie a simţurilor sau a gândurilor necurate, o recâştigare a libertăţii spirituale, irosite din neluare-aminte, din lene, uitare sau preamulta împrăştiere în grijile acestei lumi. A te apropia de timpul sfânt al sărbătorii fără pregătirea „hainei de nuntă“, fără a-L cunoaşte pe Cel ce te-a poftit la masa Lui, pe Cel ce se pregăteşte să te slujească, să te hrănească şi să te vindece, înseamnă a rămâne în întunericul necunoştinţei, al indiferenţei şi al rătăcirilor de tot felul, refuzând cu bună ştiinţă darul luminos de sfinţenie pe care îl ascunde în sine sărbătoarea.

Naşterea Domnului sau Crăciunul ne cere inimă de copil, minte de înţelept şi suflet feciorelnic pentru a-i putea descifra taina, a-i pătrunde înţelesul şi a-i câştiga folosul cel duhovnicesc, aidoma păstorilor, magilor şi Preasfintei Fecioare Maria, singurii învredniciţi de Cerescul Părinte de a-L cunoaşte pe Pruncul născut în Betleem. O, adânc de taină, de iubire şi de înţelepciune divină! Dumnezeu Se descoperă pe măsura dorinţei, a curăţiei şi a vredniciei celor ce-L aşteptau, alegând simplitatea inimii în locul palatelor aurite, nevinovăţia minţii în locul înţelepciunii deşarte, delicateţea şi sensibilitatea unor suflete evlavioase în locul puterii arogante, viclene şi necruţătoare.

Oamenii uitaseră de jertfă, de mila de aproapele, de treptele sfinţeniei

Într-o lume înfometată spiritual, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu alege Casa Pâinii (Betleemul) spre a Se naşte, vestind tainic tuturor neamurilor că El va sătura pe toţi câţi vor veni lângă El cu pâinea Trupului Său; pe cei însetaţi duhovniceşte nu-i va mai lăsa să se adape la izvoare otrăvite, ci le va dărui „băutura cea nouă“ a sângelui Său Dumnezeiesc, spre a nu mai înseta niciodată; pe cei goi spiritual sau „dezbrăcaţi“ de orice sens, El îi va îmbrăca în harul Părintesc, ţesându-le hlamida împărătească a Duhului Sfânt.

Dar cine este Acesta şi cu ce fel de putere face El toate acestea? Se întrebau atunci necredincioşii iudei şi se întreabă şi astăzi cei ce nu vor să-L cunoască şi nici să-L înţeleagă. Dacă i-ar fi ascultat pe prooroci, cei de atunci, sau pe preoţii Bisericii, cei de astăzi, ei ar fi putut cunoaşte taina Întrupării sau a Înomenirii Atotţiitorului Cuvânt al Tatălui Ceresc, Cel ce părăseşte tronul slavei veşnice, micşorându-Se din pricina iubirii Sale de oameni milostive, spre a ne face pe noi părtaşi acelei slave preaalese. Nu despărţindu-Se de Tatăl şi nici uitând de Duhul Sfânt Se coboară El pe pământ, ci aducând cu Sine, la râul Iordanului sau pe Taborul epifaniei Lui, Treimea cea deofiinţă şi în veci nedespărţită. Vine în pământul făgăduinţei Sale să-şi caute o Mamă, El cel născut din Tatăl cel fără de-nceput, după al cărei chip să ne nască şi nouă o Mamă, Biserica Lui şi a Preasfintei Treimi, ce va naşte fără-ncetare, până la sfârşitul veacurilor, pe fiii lui Dumnezeu după har şi fraţi ai Lui mai mici.

Puterea este a Lui, ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dar este şi dată Lui de Tatăl, drept răsplătire pentru desăvârşita ascultare de a Se întrupa, de-a pătimi şi de a învia. Dar nu numai puterea i-a dat-o Tatăl, ci şi judecata Lui toată, căci era după dreptate ca El, prin Care toate s-au făcut, să fie refăcute, judecate şi îndreptate. Pentru aceasta Se şi face El Păstor oilor celor cuvântătoare, care pot recunoaşte glasul Lui, fiindcă sunt ale Lui, El le-a gândit, El le-a dorit şi El le-a plăsmuit din nefiinţă. Dar Se face şi Miel, căci oamenii uitaseră de jertfă, de mila de aproapele, de treptele sfinţeniei, având iarăşi nevoie de-un Model, izvorâtor de puterea iertării, a renunţării şi a împăcării. Un Miel fără prihană, o jertfă-atotcurată, o cruce pe Golgota şi un mormânt întunecat, dar şi-o lume înnoită; aceasta este El, pe acestea le primeşte şi-aceasta o câştigă, cu scump sângele Său.

Cu inimi pregătite, cu mintea curăţită

Ieslea din Betleem ne-aduce aminte de acestea toate, căci ea e şi mormânt şi loc de înviere; Pruncul e-ncoronat dintru-nceput, atât ca Împărat, cât şi ca Răstignit. Cele două planuri se însoţesc neîncetat, pentru ca şi în viaţa noastră să fim mereu ca pruncii de curaţi, dar şi gătiţi ca mieii de tăiere. El, Iisus Hristos, Stăpânul ce slujeşte, Se face om şi Dumnezeu rămâne, ca să ne înveţe ce este libertatea Lui: este slujire plină de-ascultare, de nevoinţă şi de îndurare. El ne vrea liberi şi stăpâni cu duhul pentru că în a Sa Împărăţie nu este loc decât pentru cei drepţi şi sfinţi, pentru cei liberaţi de patimi şi urgie şi ancoraţi în El pentru vecie!

Corul de îngeri care a însoţit venirea Lui ni L-a vestit ca Împărat al păcii şi ca Părinte al veacului ce va să vie; dar cum nici veacul nu-i al nostru, ci al Lui, aşa şi pacea pe care o aduce lumii, nu e din ea, ci e din cer adusă. După cum stăpânirea Lui nu înrobeşte, ci mai vârtos eliberează omul, nici pacea Lui nu e de suprafaţă, ci este restauratoare de fiinţă: în firea lui omul e bun de la zidire, iar ce e rău se-adaugă în timp şi îl corupe. De aceea, Domnul va trebui să şteargă mai întâi întinăciunea veche ce acoperise întru adâncuri chipul Său divin, iar mai apoi să ungă cu Mirul Său rănile cele de moarte aducătoare. Şi astfel îl împacă în mod real şi sigur pe om cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu al său semen, avertizându-l ca şi pe Adam: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie şi mai rău!“. Pacea Lui dăruită nouă prin Duhul Sfânt e însăşi darul vieţii, căci a-L cunoaşte şi-a-L iubi pe Dumnezeu şi lângă El pe tot cel de aproape, e conţinut al vieţii spirituale, e bucurie de-nceput de drum spre veşnicia Celui ce-n lume a venit acum.

Astfel Taina Naşterii preasfinte uneşte iarăşi cerul cu pământul, pe omul regăsit cu-al său Părinte, pe îngeri şi pe oameni întreolaltă, ca-n prima zi din raiul cel dintâi. Dar până la câştigarea celui de-al doilea rai, de Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, Pruncul preasfânt va creşte, întărindu-Se cu duhul şi îndumnezeindu-şi tainic firea Lui umană, în ascultare de părinţi şi aşteptându-Şi ceasul, voinţa Tatălui s-o împlinească, cu har preasfânt pe toţi să-i înavuţească!

La ceas de seară sfântă să stăm în aşteptare, cu inimi pregătite, cu mintea curăţită, la fel ca şi păstorii, ca oile smerite, căci vine El, Păstorul, să ne adune-n staul, Biserica Lui sfântă, curata Lui Mireasă. Lui să-I urmăm cu toţii, la Tatăl să ne ducă, prinos de ascultare, gătiţi de-mpărăţie, uniţi cu-al nostru Mire acum şi-n veşnicie! Lui fie slava toată, cu Tatăl şi cu Duhul, spre-a noastră mântuire!