Ion Creangă, diaconul

„Nu știu alții cum sunt…”, dar pe mine, când mă gândesc la Ion Creangă, mă cuprinde o nesfârșită recunoștință, căci, oricât de maturi am fi, oricâte funcții ori onoruri am avea, totuși undeva în taina sufletelor noastre sălășluiește copilul năzdrăvan, șturlubatic, creionat cu măiestrie de hâtrul humuleștean în nepieritoarele sale Amintiri. Acum 126 de ani, la sfârșitul lui decembrie, pe când cei mici mergeau cu uratul pe la casele gospodarilor, undeva, într‑o locuință smerită de pe Strada Sărăriei, din dulcele Târg al Ieșilor, sufletul părintelui diacon Ion Creangă și‑a început drumul către Veșnicie. Deși plecat dincolo, genialul scriitor rămâne alături de noi prin paginile memorabilelor sale cărți. Cu aceeași bucurie, citindu‑i încântătoarele Amintiri sau poveștile ori basmele, retrăim clipe neșterse din propria viaţă, căci Creangă a zugrăvit „copilăria copilului universal”. Așadar, finalul lunii decembrie ne prilejuiește întâlnirea în duh cu inegalabilul povestitor al clipelor şi visărilor frumoase de la vârsta inocenţei. Cu acest prilej, vă propun să cunoaștem o altă latură a vieții sale, cea a clericului.

Din anul 1860 până‑n septembrie 1872, Ion Creangă a slujit, ca diacon, la mai multe biserici ieșene. Din cuprinsul Amintirilor am aflat cu câtă trudă elevul Creangă urmase școlile vremurilor pentru a împlini visul mamei, care voia să‑l vadă preot. Ce s‑a întâmplat după plecarea la Seminarul Teologic din Iași a „copilului bălai cu ochi albaștri” ne spun documentele și opisurile vremii, aflate în arhivele unor instituții cu care Ion Creangă a avut tangență. În bună parte, acestea au fost adunate în câteva volume de profesorul Constantin Parascan, cel mai avizat biograf al scriitorului.

Așadar, anul 1855 a însemnat dezrădăcinarea de locul natal. A pornit spre Seminarul de la Socola, unde a învățat până în 1858. Ion s‑a dovedit un școlar sârguincios, lucru adeverit de notele obținute. Bun, foarte bun, eminent – iată calificative ce demonstrează dorința sa de a ajunge un vrednic slujitor al Domnului. Sfârșitul ciclului inferior al seminarului a coincis cu neașteptatul deces al tatălui, Ștefan a Petrii Ciubotaru. Moartea tatălui, greutățile uriașe cu care se confrunta mama acasă, având alți șase copii în juru‑i și unul în pântece, care se va naşte abia în noiembrie, l‑au determinat pe fiul cel mare să renunțe a continua ciclul superior al școlii teologice, cerând în toamna aceluiași an o adeverință de absolvire pentru o eventuală angajare în viața sacerdotală a Bisericii. Mai trebuia împlinită o condiție sine qua non a hirotoniei: căsătoria. Însurătoarea junelui Creangă cu Ileana, fiica părintelui Ion Grigoriu de la Biserica Sfinții 40 de Mucenici din Iași, a avut loc în data de 23 august 1859. Din nefericire, căsnicia le‑a fost plină de neajunsuri. Diferența de vârstă dintre el și soție, imix­tiunile socrului, fire despotică, autoritară, caracterul infantil al Ilenei – avea doar 15 ani – au dus la tensiuni foarte mari, născând, la rândul lor, jalbe, înfățișări la Mitropolie, umilințe nebănuite suportate de ginere din partea îndărătnicului socru. Îndată după căsătorie, Creangă primește postul de cântăreț la Biserica Sfinții 40 de Mucenici. Avea un excelent glas de tenor, domol, plăcut.

În decembrie același an, după sărbătoarea Nașterii Domnului, în Biserica Sfânta Parascheva din Târgu Frumos, Ion Creangă fu rânduit pentru hirotonie. Arhiereul oficiant a fost Ghenadie Șendrea, din porunca Mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu.

Cât privește pe tânărul prohirisit în treapta diaconiei, viața i‑a oferit numeroase încercări. Cu toate că se arăta un slujitor îngrijit, apreciat pentru vocea‑i blajină, în casă necăjitul diacon suferea foarte mult. La 19 decembrie 1860 soția născuse pe unicul lor copil, Constantin. Părintele crezu că va fi un bun prilej de împăcare, de stingere a neînțelegerilor. Lucrurile s‑au dovedit tocmai pe dos, încât se văzu nevoit să înainteze o jalbă chiriarhului, acesta dispunând o anchetă a Dicasteriei mitropolitane (dicasteria era un fel de consistoriu ce discuta și dădea rezoluții în probleme familiale ale clericilor sau mirenilor aflaţi în situații conflictuale ori de divorț). Mulți dintre membrii instituției eclesiastice fiind prieteni cu preotul Grigoriu, judecata lor s‑a arătat părtinitoare, găsindu‑l vinovat pe ginerele pârâtului. În aceeași vreme, se separase de soția sa, copilul rămânând în îngrijirea părintelui. Judecătorii Dicasteriei n‑au interpretat corect gestul părintelui, adăugându‑i alte acuze nefondate. Ca urmare a învinuirilor aduse, membrii consistoriului au propus depunerea din treaptă, aprobată de mitropolit la 8 octombrie 1871. La un an de la pronunțarea primei sentințe, pe 10 octombrie 1872, chiriarhul a semnat decizia prin care diaconul Creangă a fost exclus definitiv din rândul clericilor. Astfel s‑a încheiat în mod nefast legătura lui Creangă cu lumea eclesiastică. Dumnezeu, însă, nu a îngăduit să fie uitat. S‑au scris multe despre istoria dramatică a diaconatului ilustrului povestitor, încercându‑se o deslușire a situației și găsirea unor vinovați. Dacă dorim obiectivitatea, adevărul trebuie căutat undeva la mijloc. În contextul vremii, „sentința” a fost considerată dreaptă, probabil pentru a da un exemplu celorlalți „nesupuși”. Dar se pare că Atotștiutorul a rânduit, după 121 de ani, corectarea pripitei hotărâri. Prin Decizia cu numărul 3690 din 20 iunie 1993, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a reabilitat memoria părintelui diacon Ion Creangă, ridicându‑i caterisirea.

Diaconul Ion Creangă a rămas viu în conștiința neamului românesc, nu doar ca un genial povestitor, ci și ca un desăvârșit învățător. Dacă i s‑a interzis slujirea Liturghiei euharistice, Dumnezeu i‑a rânduit să săvârșească o altfel de „liturghie”, cea a cuvântului, pe un alt „altar”, cel al școlii, numit catedră. Toate acestea ne determină să‑l iubim pe Ion Creangă poate mai mult, „măcar să zică cine ce‑a zice”, căci „în Creangă trăiesc credințele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filosofia neamului nostru românesc”.