Islamizarea „celui mai secularizat continent“

Europa trăieşte, în prezent, schimbări profunde, constând în principal într-o serioasă criză religioasă. Timothy Garton Ash prezintă Europa de azi ca pe „cel mai secularizat continent al lumii“. În opinia sa, decăderea în plan religios se corelează, între altele, cu diminuarea sporului demografic într-o Europă tot mai îmbătrânită. De altfel, acest lucru este uşor vizibil pentru oricine călătoreşte în Europa apuseană. Pe de altă parte, decăderea sau chiar moartea unei religii nu este legată în mod necondiţionat de anumite consecinţe păguboase din punct de vedere politic. Tot mai mulţi europeni, cu vederi de dreapta sau de stânga, nu văd nici o nenorocire în apariţia unei societăţi progresiste, absolut seculare. Autorul amintit este, în acelaşi timp, de părere că procesul descreştinării, dacă este vorba realmente de un asemenea proces, nu poate fi pus pe seama umanismului ştiinţific crescând, cât mai ales pe răspândirea unor religii cu o amprentă tradiţionalist-fundamentalistă, cum ar fi islamul.

„Până la sfârşitul secolului al XXI-lea, Europa va deveni o majoritate musulmană“

Într-o lucrare cu un titlu foarte sugestiv, apărută la New York, în 2006, „While Europe Slept“ („Când Europa a adormit“), Bruce Bawer arată că semnele privind decăderea creştinismului şi înflorirea islamului sunt evidente. Orice vizitator al oraşelor europene vede cu ochiul liber noile moschei construite sau în construcţie, ca şi bisericile creştine părăsite, transformate în diferite muzee sau cu o altă destinaţie decât cea iniţială. Nu este, de altfel, pentru prima dată în istorie când un spaţiu geografic consacrat creştinismului ar renunţa la propria credinţă şi identitate. Aşa cum se ştie, în Evul Mediu timpuriu, teologia şi viaţa creştină au înflorit în anumite ţări ale Orientului Apropiat, precum Egiptul, Siria şi Irakul, care, ulterior, au fost islamizate. Nu cumva ar putea împărtăşi şi Europa aceeaşi experienţă?, se întreabă, pe bună dreptate, profesorul american Philip Jenkins, care a scris multe cărţi considerabile privind viitorul creştinismului. Într-o carte tradusă în germană, „Die Zukunft des Christentums. Eine Analyse der weltweiten Entwicklung im 21. Jahrhundert“ („Viitorul creştinismului. O analiză a evoluţiei mondiale în secolul al XXI-lea“), publicată în anul 2006, Jenkins nu exclude posibilitatea ca centrul de odinioară şi de astăzi al creştinismului european, patria atâtor mari catedrale, stăreţii şi congregaţii, locul atâtor de multe mişcări, întruniri şi dezbateri creştine să se mute undeva în emisfera sudică a planetei. O asemenea mutaţie ar avea cu mult mai mult decât simple consecinţe sentimentale. Regiunea cunoscută de noi toţi până astăzi sub numele de Europa, dar mai ales de „Occident“, şi-a descoperit unitatea şi scopul în cadrul aceleiaşi culturi şi religii creştine comune, care şi-a pus amprenta asupra Europei şi Americii. Descreştinarea uneia dintre cele două regiuni ar conduce, în mod neîndoielnic, la apariţia multor impedimente în comunicarea transatlantică. Profesorul american se întreabă şi întreabă, de pildă, cum ar putea fi rezolvată această situaţie, în eventualitatea în care guvernele europene s-ar confrunta, în cazul alegerilor, cu un electorat minoritar islamic de 20% din populaţie?

Încă din anul 1938, un autor anglo-francez, Hilaire Belloc, prognoza, cu mult pesimism, că „viitorul reprezintă totdeauna o surpriză“, având ferma convingere că „unul dintre marile şi neaşteptatele evenimente ale viitorului va fi reîntoarcerea islamului“ („The Great Heresies“, New York, 1938). „Realitatea“, spune el, „este că islamul rămâne pentru cultura noastră (creştină, n.n.) cel mai agresiv şi cel mai de durată adversar, fiind şi în viitor, ca şi în trecut, cea mai mare ameninţare“. La rândul său, Bernd Lewis, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă americani privind istoria Orientului Mijlociu, remarca într-un interviu acordat revistei „Die Welt“ (28 iulie 2004) faptul că, „cel târziu până la sfârşitul secolului al XXI-lea, Europa va deveni o majoritate musulmană“, va fi „parte a Apusului arab - parte a Maghrebului“. De asemenea, în 1996, demograful francez Jean Claude Chesnais afirma că, în viitor, „va avea loc o sincretizare generală a populaţiilor şi culturilor, care, în ceea ce priveşte Franţa, va conduce la o populare predominant africană şi la o islamizare rapidă“.

În anul 2004, un delegat al Uniunii Europene, Frits Bolkestein, „profeţea“ lumii un viitor în care „SUA va deveni singura superputere, China va deveni un gigant economic, iar Europa va fi islamizată“, afirmând mai departe că „dacă acest lucru se va întâmpla, atunci eliberarea Vienei, în 1683, a fost în zadar“. Însuşi învăţatul musulman moderat Bassam Tibi scria că „ori islamul va fi europenizat, ori Europa va fi islamizată. (…) Problema nu este dacă majoritatea europenilor vor fi islamici, ci ce fel de islam va domina Europa, respectiv islamul legii islamice sau euroislamul“ (vezi Christopher Caldwell, „Islamic Europe?“, în „Weekly Standard“, 4 octombrie 2004).

„Eurosecularitatea“

Desigur, prezenţa islamului şi mesajului său în lumea de azi nu trebuie subevaluate. Totodată, însă, ele nu trebuie supralicitate, aşa cum se observă într-o lume tot mai dezorientată din punct de vedere religios: „Dacă îi citeşti sau îi asculţi pe creştinii americani în ceea ce spun despre Europa, ai putea crede că turnurile de pe catedralele Chartre şi Notre Dame s-ar fi transformat, practic, în minarete“, aşa cum subliniază Matthew W. Maguire. În această viziune, islamizarea Europei este mai aproape decât oricând. Morten Messerschmidt, politician danez conservator, subliniază, fără a aduce argumente, că în cel puţin treizeci sau patruzeci de ani, Europa va avea o populaţie majoritar musulmană, dacă nu se va întreprinde nimic. Aceasta ar putea însemna, spune el, sfârşitul culturii şi civilizaţiei noastre europene.

Totuşi, asemenea viziuni privind falimentul religios creştin al Europei sunt discutabile. Nu poate fi contestat faptul că moştenirea creştină a continentului european a fost mult slăbită de încărcătura culturală şi socială a ultimelor secole. Totuşi, previziuni în genul celor că islamul ar putea deveni o soluţie pentru Europa modernă, nu se motivează câtuşi de puţin. Într-o Europă tot mai secularizată, creştinismul şi islamul se vor confrunta cu aceeaşi problemă, respectiv cu „eurosecularitatea“, aşa cum o defineşte sociologul american Peter Berger.