Islamul între fundamentalism şi modernizare

De fiecare dată când vorbim de "fundamentalismul islamic", ne vin în minte automat gânduri şi imagini deloc plăcute: revoluţia din Iran, atentatele de la 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center din New York şi asupra Pentagonului de la Washington, Osama bin Laden şi Al-Qaida, atentatele cele mai recente comise de radicaliştii ceceni la Moscova etc. În concepţia celor mai mulţi, de altfel, fundamentalismul are cumva aceeaşi semnificaţie cu radicalismul, extremismul religios şi terorismul.

Într-adevăr, noţiunea de "fundamentalism" are o semnificaţie destul de generoasă, dar în contextul musulman poate conduce la interpretări greşite. Şi aceasta, în primul rând, pentru că acolo a fost şi este folosită vizând, între altele, un spectru larg şi eterogen de guverne, indivizi şi organizaţii. Să luăm câteva exemple: monarhia conservatoare din Arabia Saudită, Libia radical-socialistă, Iranul condus de clerici, Afganistanul talibanilor etc. Cu toate laolaltă, acestea sunt desemnate ca exemple de fundamentalism. Şi totuşi, noţiunea în sine nu face altceva decât să mascheze doar deosebirile care există, în realitate, între aceste ţări musulmane. De pildă, Iranul şi, într-o perioadă trecută, Libia şi-au manifestat şi încă îşi manifestă o atitudine antioccidentală, în vreme ce Arabia Saudită a fost aliată cu SUA. De aceea, atunci când ne referim la rolul islamului în politică, socotim că noţiunile cele mai potrivite ar fi "islam politic" şi "islamism", nu "islam".

Fundamentaliştii sau activiştii musulmani, cum mai sunt numiţi, provin din medii sociale dintre cele mai diferite. Ei sunt recrutaţi nu doar din rândul săracilor şi şomerilor din cartierele sărace sau din lagărele pentru refugiaţi, ci şi dintre cei care locuiesc în cartierele consacrate cetăţenilor cu o bună sau foarte bună stare materială. De asemenea, unii provin din mediul celor marginalizaţi economic sau politic, pe când alţii sunt absolvenţi ai unor studii universitare în domenii dintre cele mai diverse, cum ar fi ştiinţele naturii, pedagogie, medicină, drept sau ştiinţe ale ingineriei. Şi dacă ţinem seama de faptul că mulţi dintre ei îşi exercită deja o anumită profesie, tragem concluzia că, dincolo de fundamentalismul lor, îşi aduc propria contribuţie la progresul societăţii în care trăiesc.

Din mai multe raţiuni, islamul şi părţi largi ale lumii musulmane sunt percepute deseori ca aflându-se la nivelul Evului Mediu. De pildă, acest lucru se întâmplă, între altele, din cauza structurii patriarhale a societăţii, în care femeia joacă un rol aproape nesemnificativ, apoi din raţiuni politice, mai ales datorită fundamentalismului şi regimurilor autoritare şi, în fine, din cauza slabei dezvoltări economice în multe părţi ale lumii islamice.

Contrastul dintre islam, creştinism şi iudaism este unul puternic, întrucât noi privim creştinismul şi iudaismul mai mult prin prisma credincioşilor care trăiesc în Europa şi în America şi mai puţin prin prisma credincioşilor care trăiesc în societăţi premoderne, mai puţin dezvoltate şi mai tradiţionaliste, cum ar fi cele din Etiopia, Eritreea sau Sudan. Evreii şi creştinii din Etiopia se deosebesc, de asemenea, foarte mult de fraţii lor de credinţă din Europa sau America, fiindcă religia lor este foarte puternic legată de tradiţiile culturale şi etnice locale. Şi, nu în cele din urmă, asemenea contraste sunt cu mult mai vizibile în rândul celor 1,5 miliarde de creştini răspândiţi în toată lumea decât în rândul celor 14-18 milioane de adepţi ai iudaismului, prezenţi într-un spaţiu geografic cu mult mai restrâns.

Forţa tradiţiei şi autoritatea conferită de memoria trecutului au fost consolidate în islam de multele experienţe istorice pe care musulmanii le-au trăit. Să nu uităm că între secolele al XVII-lea şi al XX-lea mari părţi ale lumii islamice s-au aflat sub stăpânirea coloniştilor europeni. În această perioadă de patru secole, musulmanii şi-au concentrat atenţia, în principal, asupra căilor de supravieţuire şi mai puţin asupra unor eventuale posibilităţi de înnoire sau modernizare a islamului. De aceea, toate apelurile lumii occidentale privind reforma islamului au fost percepute totdeauna de către musulmani ca încercări de a occidentaliza spaţiul islamic.