Judecata, criză de personalitate

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi ne aşază înainte imaginea împărţirii omenirii în două cete. Noţiunile de bine şi rău le învăţăm din fragedă copilărie. Ele pot fi şi intuite într-un mediu firesc de viaţă al copilului, dar de cele mai multe ori părinţii îl învaţă pe acesta ce anume este bine şi ce este rău, ca să înţeleagă apoi, pe tot parcursul vieţii, diferenţa şi să aleagă ştiind foarte bine ce face. Judecata numită „de apoi” ne este prezentată ca o întrebare a Mântuitorului Hristos către fiecare om: ai făcut binele sau răul în viaţa pe care ţi-am dat-o în dar?

Criteriul relatat în Evanghelia după Matei din care se va citi în duminica ce urmează reprezintă esenţa omului: iubirea faţă de aproapele. Dumnezeu nu-i întreabă pe cei care stau în faţa Lui dacă au păzit anumite porunci, dacă au ţinut cont de anumite prescripţii, ci doar dacă au făcut bine aproapelui aflat în nevoie. Acest lucru ne este prezentat tocmai pentru a ne arăta cât de importantă este singura poruncă pe care ne-a lăsat-o Hristos: să vă iubiţi unul pe altul! Toate celelalte se aflau deja în Legea Vechiului Testament, orice concordanţă biblică putând sublinia acest lucru. Porunca iubirii, spusă direct, se găsea numai printre rânduri, fiind ascunsă în ajutorarea văduvei şi a orfanilor, a străinilor şi a celor flămânzi şi însetaţi. Însă ucenicilor Săi Mântuitorul le spune ca unora care cunoşteau deja adâncurile Duhului: să vă iubiţi unul pe altul!

Noi toţi, cei botezaţi, suntem ucenicii lui Hristos. Nouă, de asemenea, ne este adresat acest îndemn de a ne iubi unul pe altul. Totuşi, încercăm să uităm ce trebuie să facem sub tot felul de pretexte. Atunci când încercăm să găsim o scuză ca să nu-l ajutăm pe cel care are nevoie sau pe cel care ne-a cerut aceasta, este deja primul pas spre uitarea poruncii iubirii. Sigur, vom ţine post, vom participa la slujbe, ne vom spovedi sau chiar împărtăşi, dar iubirea faţă de aproapele ar putea rămâne undeva departe de noi. Am putea chiar da de pomană sau ajuta pe cineva, dar dacă problema cu cel de lângă noi, din familie sau din comunitate va persista, înseamnă că nu am săvârşit ce era mai important. Rezultatul poate fi devastator pentru noi, dacă nu vom încerca, treptat şi sigur, să facem pace în jur şi să ajutăm pe oricine are nevoie sau cere acest lucru. Cu mintea trează, fără a face risipă, dând chiar indicaţii dacă este cazul unei lenevii, dar dorinţa noastră să fie îndreptată spre ajutorul pornit din inima iubitoare. Abia astfel vom putea fi uimiţi la auzul sentinţei Judecătorului să trecem de-a dreapta, în Împărăţia gătită fiilor. Acea uimire ne va fi clarificată de Hristos prin exemplele ajutorării pe care am săvârşit-o fără să aşteptăm ceva în schimb, pentru că Dumnezeu se simte parte din fiecare om pe care L-a creat după chipul Său şi răsplăteşte pentru ajutor ca un mare dătător de viaţă şi bucurie.