La scăldat

Ce e cu tine, moșule, aici?, l-au întrebat secerătorii pe bătrânul apărut din senin lângă ei. Era din satul lor. Îl cunoșteau bine. Nu mai ieșise de luni bune din casă. Auziseră că trage să moară și, când colo, iată-l venind de unul singur peste câmp.

Ziceam să mă mai scald o dată, înainte de a-mi da sufletul, le-a răspuns el.

Să te scalzi?, au râs ei de moș­neagul ce stătea în mijlocul ariei sprijinit în baston. Ai greșit drumul. Nu e nici o gârlă aici! Cum să nu fie?, a arătat bătrânul spre grămada de grâu din fața lui. Scaldă-te, atunci, dacă asta vrei. Dar să nu te duci prea departe în larg, că n-o să mai poți să vii îndărăt, i-a spus în zeflemea unul dintre secerători.

Cum să mai viu?, a chicotit bătrânul în gând, încercând apa galbenă din apropiere cu mâna. E taman bună de scăldat, s-a bucurat el ca un copil, și s-a aruncat, fără să se dezbrace de haine, în valuri. Nici pălăria nu și-a dat-o jos de pe cap. Și n-a azvârlit nici bastonul din mână. S-a dus, s-a tot dus spre mijlocul gârlei, mergând ca pe drum, până i-a ajuns grâul aproape de umeri, apoi în dreptul gurii, pentru ca, mai apoi, să-i treacă dincolo de creștet.

Vino înapoi, tataie, i-au strigat cei de pe mal, când a început să se însereze.

Nu le-a răspuns însă nimeni. Îi rămăsese pălăria tocmai sus, în vârful grămezii.

S-a înecat, au fost de părere ei, convinși că-i vor găsi trupul a doua zi, când se vor apuca să pună grâul în saci. N-au găsit însă nimic.

Poate c-a ieșit pe partea cealaltă a grămezii și s-a întors în timpul nopții în sat.

Nu era însă nici acolo. N-au dat pe nicăieri de el. Parcă intrase în pământ!

Pe urmă a venit toamna și-au semănat iarăși câmpul cu grâu, cu boabe din grâul cel nou.

În primăvară, cineva l-a zărit printre firele de grâu ce începuseră să facă spic pe bătrânul dispărut. Răsărise din pământ. L-au smuls cu grijă din mijlocul lanului și l-au dus veseli acasă. Părea la fel de bătrân, pentru a-și da mai apoi seama că era vorba de o bătrânețe ceva mai tânără decât cea din vara trecută, fiindcă moșneagul a mai trăit după aceea câțiva ani.

De atunci, n-a fost vară în care să nu-i vezi pe bătrânii ce simțeau că li se apropie moartea prinzând dintr-odată putere și ieșind cu ajutorul puterii acesteia afară din sat, unde se aruncau, fără să-i mai întrebe pe secerători, în grămada mare de grâu din mijlocul ariei.

Veneau cu dorința să se scalde în grâu. Și, scăldându-se, să se înece, pentru a învia, vara următoare, cu o bătrânețe mult întinerită, astfel încât să-și poată amâna moartea cu câțiva ani.

Cei tineri nu încercau să-i oprească, gândindu-se că într-o zi vor ajunge bătrâni și ei. Nici măcar nu-i mai căutau după ce dispăreau. Știau că s-au înecat în grâu și că-n primăvara următoare îi vor găsi răsăriți, împreună cu grâul cel nou, din pământ, așa cum avea să li se întâmple, într-o primăvară din viitor, și lor.