Lenea omenească

Înțelepciunea vieții de zi cu zi numește trândăvia mama tuturor viciilor. Și este întru totul adevărat. Așa cum pământul gol, nesemănat cu nimic, se umple de tot felul de ierburi rele, așa și sufletul leneșului, care nu se ocupă cu nici o treabă serioasă, în chip firesc, se molipsește și de gânduri necurate, și de dorințe păcătoase; tot răul are aici cale liberă de acces.“

În vorbirea populară s-au păstrat multe proverbe înțelepte cu privire la trândăvia omenească: „Sub piatra care zace, nici apa nu curge”; „Nu sta cu mâinile în sân și nici de plictiseală nu vei avea parte”; „Urâtă e ziua până seara când nu ai ce face”. Mai mult decât atât, înțelepciunea vieții de zi cu zi numește trândăvia mama tuturor viciilor. Și este întru totul adevărat. Așa cum pământul gol, nesemănat cu nimic, se umple de tot felul de ierburi rele, așa și sufletul leneșului, care nu se ocupă cu nici o treabă serioasă, în chip firesc, se molipsește și de gânduri necurate, și de dorințe păcătoase; tot răul are aici cale liberă de acces.

Timpul petrecut în zadar în conspirație cu toate duhurile împotriva sărmanului suflet atacă duhul și începe să-l necăjească pe om, unul din duhuri propunându-i un lucru, altul, alt lucru…, numai o grijă având, să-i distragă atenția de la Dumnezeu și să-l îndrepte de la început spre cele deșarte, iar apoi spre ceva cu totul rău.

Era odată într-un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. Și satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. Și așa, s-au ales vreo doi oameni din sat și s-au dus la casa leneșului, l-au umflat pe sus, l-au pus într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor, și hai cu dânsul la locul de spânzurătoare!

Pe drum s-au întâlnit ei cu o trăsură în care era o femeie foarte bogată. Aceasta, văzând în carul cel cu boi un om care semăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi țărani, zicând:

- Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vreun doctor undeva, să se caute.

- Ba nu, femeie, răspunse unul dintre țărani; să ierte cinstită față dumneavoastră, dar acesta e un leneș care nu credem să fi mai având pereche în lume, și-l ducem la spânzurătoare, ca să curățim satul de-un trândav.

- Oameni buni, zise femeia, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câine, fără de lege! Mai bine duceți-l la moșie la mine; iacătă curtea pe costișa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia așa, pentru împrejurări grele, Doamne ferește! A mânca la posmagi și-a trăi și el pe lângă casa mea, că doar știu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucățică de pâne. Că de, suntem datori a ne ajuta unii pe alții.

- I-auzi, măi leneșule, ce spune femeia; că te-a pune la coteț, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iată peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, urâciunea oamenilor! Sări degrabă din car și mulță­mește-i, că te-a scăpat de la moarte și-ai dat peste belșug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ți dăm săpon și frânghie. Iar femeia, cu bunătatea dumisale, îți dă adăpost și posmagi; să tot trăiești, să nu mai mori! Să-și puie cineva obra­zul pentru unul ca tine și să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i și asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Bine-a mai zis cine-a zis că „boii ară și caii mănâncă”. Hai, dă răspuns femeii, ori așa, ori așa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.

- Dar muieți-s posmagii? zise atunci leneșul, cu jumătate de gură, fără să se cârmească din loc.

- Ce-a zis? întrebă femeia pe săteni.

- Ce să zică, răspunde unul. Ia, întreabă, că muieți-s posmagii?

- Vai de mine și de mine, zise boieroaica cu mirare, încă asta n-am auzit! Da' el nu poate să și-i moaie?

- Auzi, măi leneșule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?

- Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:

- Milostivă doamnă, degeaba mai voiți a strica orzul pe gâște. Vedeți bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai așa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum spuneți? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ți bați capul!

Cucoana atunci, cu toată bunăvoința ce avea, sătulă și de binefacere, și de tot, zise:

- Oameni buni, faceți dar cum vă va lumina Dumnezeu!

Iar sătenii duc pe leneș la locul cuvenit și-i fac felul.

Și iată așa au scăpat și leneșul acela de săteni, și sătenii aceia de dânsul. (Adaptare de Augustin Păunoiu după „Povestea omului leneș“ de Ion Creangă)