Locul din care izvorăsc academicieni şi sfinţi

▲ Acolo unde oieritul a fost lege de viaţă sute de ani, păstorirea oamenilor se dovedeşte a fi mai uşoară şi cu roade pe măsură ▲

În aceste zile în care toată lumea vorbeşte despre Bucureşti, oraşul în care sunt cei mai mulţi şefi de state pe metru pătrat, vă propun să ne gândim la Sălişte, acel mic orăşel transilvan din Mărginimea Sibiului. Nu pentru că este unul dintre cele mai frumoase locuri din ţară, nu pentru că înainte de a fi declarat oraş era cel mai mare sat din România, nu pentru că locuitorii lui au condiţii de locuit mai bune decât cei din cartierele bucureştene Giuleşti sau Ferentari. Nu pentru toate acestea, deşi ar merita din plin, ci pentru că la Sălişte s-au născut nu mai puţin decât 11 academicieni! Cum se face oare că satul ciobanului Bucur are concurenţă atât de serioasă în cărturarii născuţi la Sălişte? Avem dovezi scrise că, în vechime, oierii sălişteni nu plecau cu oile spre Deltă decât cu desagii burduşiţi de cărţi pe care le citeau cu aviditate în popasurile lor iernatice. Nu este de mirare atunci că, de la o generaţie la alta, dragostea de învăţătură şi de carte s-a transmis genetic aproape, până când, în timpurile moderne, feciorii săliştenilor au plecat la studii universitare. Da! În Săliştea Sibiului s-au născut 11 academicieni: Dionisie Romano, devenit şi episcop de Buzău (1806-1873), Ioan Lupaş, istoric (1880-1965), Onisifor Ghibu, pedagog (1883-1972), D. D. Roşca, filosof (1895-1980), Axente Banciu, filolog (1875-1959), Ionel Pavel, medic (1897-1991), Andrei Oţetea, istoric (1894-1977), George Topârceanu, poet (1886-1937), Ioan Sava Nanu (1915-1991), Mircea Ioan Valentin Săndulescu, geolog, Mircea Banciu, chimist.

Am văzut Săliştea pentru prima dată în urmă cu doi ani şi m-a impresionat atât de tare, încât de atunci nu mai cred nici o vorbă de duh care spune că românul este delăsător, că e „brânză bună în burduf de câine“ şi tot felul de alte autopersiflări autohtone. Dacă dintr-un sat în care până nu demult, şi chiar şi astăzi, păstoritul a fost ocupaţia de bază au putut ieşi atâtea minţi luminate, înseamnă că nu stăm chiar atât de rău. Am putea alege locul cu pricina drept model de localitate rurală înfloritoare. În plus, „inima Mărginimii Sibilui“, Săliştea, a mai fost numită şi „satul cu fete frumoase“. Şi dacă tot vrem să ştim cum ne putem raporta la trecut, ar trebuie să mergem acolo să vedem cum academicienii de care vorbeam au deja o alee a lor, că urmaşii le cinstesc memoria. Am lăsat la urmă, dar nu întâmplător, faptul că Săliştea a dat neamului nostru nu doar cărturari vestiţi, ci şi sfinţi mucenici: pe preoţii Ioan din satul Galeş, comuna Sălişte, şi Moise Măcinic din Sibiel, tot un sat al Săliştei. Aceşti doi preoţi, împreună cu ţăranul Oprea Nicolae, din Sălişte, au murit în închisoarea de la Kufstein, fiind întemniţaţi când se întorceau de la Viena, de la curtea împărătească, unde nu primiseră nici un răspuns favorabil în legătură cu drepturile ortodoxiei în Transilvania. Consideraţi răzvrătiţi şi luptători împotriva uniaţiei, cum şi erau, şi-au dat sfârşitul în temniţă, departe de ţară, dar aproape de Hristos.

Nu pot să nu am admiraţie faţă de Sălişte, un loc în care am descoperit dragoste de cultură, dar şi dragoste de Dumnezeu, deopotrivă. Iată secretul frumuseţii, al prosperităţii unei aşezări, aparent de oieri. Acolo unde oieritul a fost lege de viaţă sute de ani, păstorirea oamenilor se dovedeşte a fi mai uşoară şi cu roade pe măsură. O trasnhumanţă spre omenescul înfrumuseţat de cultura duhului, cum ar spune Rafail Noica. Iată de ce Săliştea mi-e dragă şi aş aşlege-o ca loc de vacanţă, loc de pelerinaj, model de vatră a satului cu adevărat românesc.