De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Logos şi poezie
La poarta paradisului pierdut
de Vasile Voiculescu Azi am trecut s-o vad, înstrăinată, Grădina-n care-o vară ne-am iubit ... Podoaba-n zdrenţe-i spânzură uscată, Rugini a prins frunzişul răvăşit, Iar parcul, raiul nostru de-altădată, Cu ziduri alţii azi l-au ocolit. E ceasul vechi al dragostei, e seară, Şi, dând să intru, stau înfiorat: Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară, Dar toamna purpurie l-a schimbat În galben stâlp pâlpâitor de pară, Ce freamătă, de vânturi zbuciumat. Şi-n vijelia ce s-a-ncins să-l bată, Aprinsul plop acolo mi-a părut Că-i sabia de foc neîndurată Pe care Heruvimul nevăzut O flutura spre lumea blestemată La Poarta Paradisului pierdut.



.jpg)