Lumea pierdută: Uriaşii

Aşa cum promiteam săptămâna trecută, revenim azi la acele creaturi care se zice că au populat Terra cu multe milenii în urmă. Când am povestit despre modul în care-şi închipuiau românii potopul, am remarcat faptul că unii etnologi susţin că ar fi existat mai multe potopuri în trecutul omenirii. Unul dintre ele, al doilea, s-ar fi datorat uriaşilor. Ca atare, vom încerca să aflăm mai multe amănunte despre acest neam de oameni vechi, căci astfel îi socoteau strămoşii noştri pe uriaşi.

Nu numai folclorul românesc păstrează amintirea uriaşilor, mitologemul fiind răspândit pe arii foarte întinse. Precizăm că nu ne propunem să aflăm dacă uriaşii au... existat cu adevărat, ci doar încercăm să schiţăm ce gândeau despre ei oamenii comunităţilor arhaice, oameni care, cel mai adesea, se socoteau urmaşi ai neamului uriaşilor.

La sfârşitul veacului al XIX-lea oamenii satelor noastre încă mai ştiau destule lucruri despre uriaşi, astfel încât noi putem recompune, în linii mari, felul în care arătau aceştia în imaginaţia populară. Se spune că cei mai piperniciţi dintre ei aveau capul cât hârdăul (nici o aluzie la fostul ministru al Educaţiei Naţionale!), ochii cât un dovleac, mâinile cât putinile, iar dinţii ca fiarele plugului. Cei consideraţi normali aveau o înălţime de circa opt stânjeni (adică cam 16 m!), capul cântărind trei ocale domneşti, aceasta însemnând aproape 20 kg. Un pas de-al lor echivala cu un sfert de poştă, adică vreo 5 km, putând astfel să-şi sprijine picioarele pe două piscuri de munte sau pe două coame de deal; când le era sete secau pâraiele şi râurile, iar când se scăldau se revărsau lacurile şi iazurile; cu o lovitură de ciocan prăvăleau stâncile, în vreme ce copacii smulşi din rădăcină le serveau drept arme în desele conflicte care se iscau între ei. În ciuda dimensiunilor lor apreciabile, se spune că erau foarte iuţi; dacă puneau, de exemplu, de mămăligă la Iaşi şi, neavând făină cernută, se duceau până la Chişinău, se zice că nici nu apuca apa din ceaunul uriaş să fiarbă că ei erau cu făina înapoi!

Poporul credea că uriaşii erau nişte oameni foarte bogaţi; comorile lor fiind îngropate, o dată cu trupurile lor, în acelaşi loc. Există multe relatări despre oameni care s-au încumetat să caute aceste comori, mai ales înspre revărsatul zorilor la zilele mari, însă cel mai adesea respectivii oameni se alegeau cu o poceală gravă.

În privinţa raporturilor cu oamenii, relatările sunt contradictorii, rezultat firesc al firii nestatornice a uriaşilor, fire care, de altfel, le va atrage şi dispariţia de pe pământ. Interesant e faptul că despre femeile uriaşilor a rămas credinţa că erau tare guralive, dar cu mult mai blânde decât bărbaţii lor.

Potrivit credinţei populare, movilele, măgurile, gorganele şi dealurile mai înalte sunt de fapt … mormintele uriaşilor. Spre exemplu, în dealul Măgura (sic!) din Ibăneşti-Botoşani ar fi îngropat un copil de uriaş în vârstă de 7 ani; locul de unde ar fi fost luat pământul s-a umplut apoi de apă şi a format iazul Dragulea, oamenii locului explicând denumirea iazului prin cele două cuvinte folosite de mama micului uriaş pentru a-şi boci fiul: Dragu lelii!

Mai amintim că, potrivit unei legende, copiii unui uriaş ar fi dat, din întâmplare, peste nişte fiinţe mici care arau cu un plug tras de mai multe perechi de boi; după ce s-au jucat mai mult timp cu ei, i-au pus în poala unuia dintre ei, cu plug şi cu boi, şi i-au dus acasă, aici arătându-i mamei lor. Aceasta le-ar fi spus copiilor să le dea drumul pentru că ei sunt „oamenii care vor stăpâni pământul“. O variantă a aceleiaşi legende ne spune că fata celui din urmă uriaş ar fi dat peste un om, pe care l-ar fi dus înaintea tatălui ei orb; uriaşul dorea să-l atingă pentru a-i încerca tăria, însă fata, în locul omului, i-a dat un cuţit; după ce l-a îndoit în fel şi chip, ultimul uriaş ar fi zis, cu satisfacţie, că tot au oarece tărie şi oamenii ăştia!

În partea a doua a acestui material, vom încerca să aflăm cum şi-au imaginat înaintaşii noştri dispariţia uriaşilor de pe pământ, precum şi opiniile etnologilor cu privire la acest mitologem. Până atunci să medităm împreună la cât de multe comori ascund basmele, legendele, povestirile, proverbele, ghicitorile şi credinţele populare, comori care adesea se dovedesc o sursă de informaţii extrem de preţioasă pentru ştiinţă, dar şi un izvor nesecat de învăţăminte de suflet folositoare! Apropo, de când nu aţi mai citit o poveste sau o legendă?!