Mame care nu vor să moară

Unul din filmele cele mai reprezentative, răsunătoare și în același timp agreabile ale lui Pedro Almodovar este Volver / Întoarcerea (2006). A fost laureat cu două premii la Cannes - pentru cel mai bun scenariu (semnat de Almodovar) și pentru cea mai bună actriță în rol principal (Penélope Cruz), șase premii ale Filmului European, două premii BAFTA, un César, paisprezece premii Goya, alte distincții și nominalizări, intrând în multe topuri ale celor mai bune filme din 2006.

Filmul reia temele obsesive ale regizorului: universul misterios al mamei și al feminității ultragiate de bărbați, crima pasională, ca răspuns la această ultragiere, farsa enormă, dovedită a fi realitate, solidaritatea feminină versus singurătatea bărbaților. Și structura dramatică și stilistică a peliculei urmează modelul preferat al regizorului. Nucleul de roman popular de mare tiraj, bazat pe crima pasională și răzbunare, este dezvoltat într‑o țesătură narativă alambicată, cu relații complicate între personaje și etajată pe trei generații, pigmentată cu multe răsturnări de situații și momente puternic emoționale; această poveste patetică și populistă, extrem de comercială, comentată dulce‑ironic chiar de regizor, este învelită într‑un ambalaj estetic de mare rafinament (inserturi muzicale, de film sau de dans), care comentează în termenii gravi ai artei clasice pătimirile de adâncime ale personajelor, prea intime pentru ca ele sau regizorul să le mărturisească direct. Rezultă un seducător melanj postmodern, o tragicomedie inteligentă și caldă sau o dramă cu accente comice, foarte bine primite atât de publicul larg, cât și de critica cea mai pretențioasă. Trama, petrecută adesea în medii marginale și excentrice (personaje cu viață dublă, debusolați, în căutarea identității), aduce un surplus de piper unor povești pline de sentimentalism și surprize, dar pulsând de o solidaritate, dragoste de oameni și putere de a ierta autentice, cu atât mai prețioase cu cât sunt mai greu de găsit la omul și în cinemaul „recent".

În Volver, această rețetă funcționează în felul următor. Povestea, având în centru două surori, Raimunda (Penélope Cruz) și Soledad (Lola Dueñas), familia primeia (concubinul Paco, șomer, și fiica din flori a Raimundei, adolescentă) și rubedeniile lor, gravitează în jurul unui eveniment din trecut: un incendiu care i‑a mistuit pe părinții celor două surori, cu tot cu casa acestora din La Mancha, al cărui mister va fi elucidat treptat și ale cărui consecințe marchează axial destinul personajelor filmului. În închipuirea celor două surori, incendiul ar fi consacrat cumva iubirea părinților lor, care ar fi murit împreună ca doi îndrăgostiți. Mitul fericirii părinților le compensează absența fericirii conjugale din propriile vieți. Însă desfășurarea evenimentelor le va dovedi cât de mult s‑au înșelat, în locul iubirii idealizate aflându‑se o dureroasă trădare, iar Raimunda va constata cum este împinsă de destin să calce pe urmele nefaste ale trecutului. Lupta de a depăși acest fatum prin iubire, generozitate și iertare, susținută cu umor de artificiile scenaristice ale regizorului, constituie partea cea mai luminoasă a filmului.

Plecată la rubedeniile din La Mancha la înmormântarea unei mătuși, Soledad află de zvonurile cum că stafia mamei ei ar bântui locurile natale, stând de vorbă cu rudele și chiar ajutându‑le la treburile gospodărești. Înclinația spre superstiții a localnicilor (trimiterea la locul de obârșie al lui Don Quijote nu este întâmplătoare) face această credință posibilă și practic indiscutabilă. Mai mult, Soledad o întâlnește ea însăși pe „stafia" mamei sale, care i se strecoară pe ascuns în portbagajul mașinii, ajungând astfel la Madrid, unde se hotărăște să locuiască cu fiica ei pentru o vreme, ajutând‑o în munca ei de coafeză la domiciliu. Inevitabil, „stafia‑bunică" este descoperită de nepoata sa, cu care se împrietenește și care îi transmite vestea mamei sale, însă Raimunda nu pare încântată de această apariție și evită întâlnirea cu „stafia" mamei sale. Toate personajele, tributare unei culturi patriahale pline de credințe naive și obiceiuri primitive, iau de bună „revenirea din morți", până când așa‑zisa stafie se dezvăluie și își spune povestea. O poveste răvășitoare, care aduce multă durere, dar și multă consolare în același timp, ajutându‑le pe eroinele principale să își înțeleagă trecutul și să își depășească blocajele, dar mai ales să descopere frumusețea solidarității de gintă.

Dar acesta nu este decât unul din firele narative ale filmului... Căci povestea răvășitoare de iubire, violență, trădare și răzbunare a bunicii este reiterată în destinul Raimundei și al fiicei acesteia. Doar umorul, fantezia și pragmatismul regizorului fac ca toate aceastea să nu răsune în cheie fatalistă sau tragică, ci stenic și optimist, revărsând o dragoste de viață caldă, simplă și irațională, cum numai ibericii știu să o trăiască.