Mesajul poetului Grigore Vieru (2)

Grigore Vieru, primul intelectual basarabean care îşi, înmormânta mama cu preot (fapt condamnabil în anii â80), autorul primului text literar publicat postbelic în Basarabia cu litere latine, nu se consideră un mare poet, întrucât nu poate fi un mare poet atâta timp cât lacrima lui, „lacrima pentru Golgota Basarabiei“, este mare. Mărturisirea sa: „Eu sunt un poet liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se reaşeze în matca lor, pentru a reveni, la chemarea mea firească, la poezia lirică“ este pe cât de actuală, pe atât de misionară. Este mărturisirea unui patriot care, după venirea la putere a Partidului Agrarian (grupare pro-rusă decisă să renunţe la Imnul de Stat „Deşteaptă-te, române“), când autorităţile anunţau concursul pentru un nou imn, scria în revista „Literatura şi Arta“: „Dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii care vor îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului Naţional «Deşteaptă-te, române!», cocoţându-se ei în locul strălucirii şi necesităţii lui istorice“.

Fiecare popor şi fiecare făptură omenească îşi are golgota sa. „Golgota noastră - scria cândva Gheorghe Frunză, un alt împătimit basarabean al Ţării de Sus -, a românilor, au fost sovieticii. Crucea ce ne-au pus-o pe umeri s-a dovedit a fi prea grea pentru a fi purtată atâta amar de timp“.

Într-adevăr! Sute de mii de semeni de-ai noştri au fost striviţi, de-a lungul anilor, de acea presiune insuportabilă. Povara crucii de suferinţe, aruncată pe spatele basarabenilor, cununile de sârmă ghimpată cu care sovieticii i-au „împodobit“ în iunie 1940 au rămas însoţitoarele destinelor românilor de peste Prut pentru multe decenii.

„Bre muscale, - am ostenit/ Să te-ascult necontenit./ Să te-ascult neîncetat,/ Că m-ai fost eliberat;/ Că m-ai ajutat, isteţ,/ Să trăiesc un timp măreţ,/ Că mă-mbraci, că m-ai născut,/ Iar eu mă uit peste Prut.../ Dar ce fel de ajutor/ Când mai sunt măturător/ Al străzii pe care stai/ Plină zilnic de-ntâi Mai.../ Şi ce fel de falnic timp/ Când muncesc ca robu-n câmp,/ Când ficatul mi-i distrus/ De otrăvuri ce-ai adus;/ Când ne mor copii-n leagăn,/ Iar tu cânţi pe sub mesteacăn/ Şi te baţi cu pumnu-n piept/ C-ai luptat şi ai un drept.../ Nu zic nu - ai ars în foc,/ Dar eu ce - jucam ori joc?!/ Nu zic nu - te-ai şi bătut,/ Dar noi, ceilalţi, ce-am făcut?/ Belorusul şi armeanul,/ Letonul şi americanul,/ Românul şi polonezul/ Şi tadjicul şi englezul!../ Bre, muscale, ia fii bun,/ Ascultă şi eu ce-ţi spun:/ Fără ceilalţi, negreşit,/ Azi nemţeşte-ai fi grăit/ Şi cerşeai chiriliţa/ Limba, cântul, şcoala ta,/ Hramul tău şi propriul pom.../ Bre, muscale, fii, bre, om! („Ascultă“ - unora, care, într-un mod jignitor şi arogant, ne spun la fiecare pas că ne-au eliberat şi ne-au făcut oameni).

Grigore Vieru, cel care a descoperit mai întâi gardul de sârmă ghimpată al grădinii de la Prut, poartă cu demnitate crucea de suferinţe a românilor săi. El care, destul de târziu (la facultate) l-a cunoscut pe Eminescu. Şi credinţa. Şi limba română, scriind pentru şcoli şi grădiniţe şi ascultându-i pe copii vorbind româneşte, ne cere clipă de clipă să fim alături de Basarabia, să nu întoarcem spatele fraţilor noştri, să nu-i înstrăinăm şi mai mult pe cei care sunt înstrăinaţi de atâta amar de vreme.

Grigore Vieru nu a venit în România doar pentru a publica încă un volum de versuri şi nici pentru a ne recita din poeziile sale patriotice, de care mulţi de la Bucureşti se ruşinează astăzi (deşi nici Eminescu, nici Arghezi şi Bacovia nu s-au ruşinat să scrie poezie patriotică), nici numai pentru a psalmia şi a cânta versurile basarabene (tenor, două voci).

Grigore Vieru este mesagerul acelor români de peste Prut care nu de avere sunt săraci, ci de mângâiere (oricât de săracă ar fi Basarabia). Marele poet vine de fiecare dată să ne spună că un cuvânt bun din partea noastră îi ajută pe fraţii brasarabeni şi bucovineni, iar un cuvânt rău îi întristează şi mai mult. Dacă Grigore Vieru a descoperit România, credinţa, limba, Tricolorul şi Patria de-abia la facultate, când să le descopere pe toate acestea bătrânii satelor sărăcite şi văduvite de legăturile strămoşeşti, cărora, ani şi ani, le-a fost strecurată (şi picurată) în suflete ura faţă de fraţi?!

Mesajul poetului Grigore Vieru este unul pentru noi toţi şi pentru fiecare în parte. Iar pentru intelectuali este mai mult decât atât.