Mitropolitul Ieremia Kalighiorghis de Ancira - o viață închinată Bisericii

Într-una din zile, Dumnezeu mi-a croit drum din Atena către Patmos, străbătând căi spre țărmurile Asiei Mici, și m-am oprit episodic pe insula Kos, unde marea își întindea veșmântul nesfârșit, brodat cu insulele risipite de „mâna divină”. Deasupra norilor, Grecia părea o constelație de pământuri plutind între cer și valuri, un spectacol sublim al frumuseții desăvârșite de înțelepciunea Creatorului. Fără să fi identificat cu exactitate insulele pe care le traversam, mi s-a întipărit imaginea unor locuri de o rară frumusețe, încărcate de istorie.

Măreția lor, felul în care au fost așezate de Dumnezeu în mijlocul valurilor mării, le-au conferit dintotdeauna un statut special, fiind mereu țintă pentru ambiții lacome și cuceriri aprige. Astfel, au trecut prin încercări cumplite, prin războaie și stăpâniri străine, dar niciodată nu au încetat să răspândească lumină și splendoare, fiind martore fidele ale înălțării și pră­bu­șirii unor epoci, dăruind frumusețe în mijlocul zbuciumului istoriei. În vremuri străvechi, insula Kos și-a scris numele cu litere de aur în cărțile istoriei, mai ales prin prezența marelui părinte al medicinei, Hipocrate, născut pe acest tărâm. În chiar inima acestei insule, el a învățat tainele vindecării într-unul dintre cele aproape trei sute de temple dedicate lui Asclepios, zeul grec al sănătății și leacurilor.

Templele, mai mult decât simple altare de sacrificii și rugăciune, erau locuri ale tămăduirii trupului, unde oamenii veneau să implore ocrotirea zeului protector, să se îmbăieze în ape termale binefăcătoare și să experimenteze remedii preparate cu pricepere din plantele miraculoase ale locului.

Pe insula Kos se afla unul din renumitele temple ale lui Asclepios, o vatră unde speranța vindecării era împletită între ritual și puterea tămăduitoare a naturii.

Insula a trăit perioade de glorie, dar și de încercare. De-a lungul istoriei, a trecut dintr-o mână în alta, fiind tot timpul dorită, cucerită, apărată. Cavalerii teutoni și-au aplecat steagurile asupra ei, Soliman Magnificul a întins asupra insulei sceptrul otoman, iar mai târziu venețienii și-au lăsat amprenta printre ziduri și porturi. Abia în secolul XX, Kos s-a reîntors în sânul Greciei, încheind un lung capitol de dominații și înfruntări.

Frumusețea ei nu se măsoară doar în statut sau istorie, ci în taina cu care a fost înzestrată: o împletire între liniștea mării și apropierea de pământul Asiei Mici, aflat la mică distanță de țărm. Această vecinătate a sporit mereu însemnătatea strategică și culturală a insulei.

Kos a fost, de altfel, într-o veche și vie legătură cu alte insule importante ale Egeei: Rodosul, cu măreția sa cavalerească, Samos, Hios, Karpathos, Limnos - toate unite în istorie prin comerț și spiritualitate, într-un arhipelag pulsând de sensuri și povești.

Am poposit la Kos pentru a mă îndrepta spre insula Patmos. Era varianta cea mai la îndemână atunci, insula Patmos neavând aeroport, iar Kosul fiind oarecum aproape din acest punct de vedere. Am străbătut până în Patmos apele Mării Egee, mai întâi cu un vaporaș, apoi, la întoarcere, cu unul modern, de mari dimensiuni, legând insulele între ele.

Aceste locuri, încărcate de sfințenie, nu sunt doar geografii - sunt pagini vii din Scriptură. Cartea Apocalipsei ne leagă direct de Patmos, unde Evanghelistul Ioan a primit vedenia cerească, iar Faptele Apostolilor relatează drumurile străbătute, prin aceste insule, în răspândirea veștii celei bune. Propovăduirea lor a făcut ca Egeea să nu mai fie doar o mare, ci o punte între cer și pământ, între istorie și veșnicie.

Când am ajuns în Kos, nu știam că, în tăcerea discretă a insulei, își trăia ultimele zile un venerabil ierarh - un om al lui Dumnezeu, întors întru obârșia sa după o viață de slujire și pribegie. Era parte din acel misterios fir nevăzut care-i aduce pe marii slujitori ai Bisericii la izvoare, la cristelnița unde au primit harul, la locul unde au rostit întâia rugăciune.

Așa s-a întâmplat și cu Mitropolitul Ieremia, născut la Kos în anul 1935, într-o zi sfântă - 17 ianuarie, când Biserica îl prăznuiește pe marele pustnic Antonie cel Mare. La Botez a primit numele Parashos Kalighiorghis (Παράσχος Καλλιγιώργης), dar viața avea să-i dăruiască un alt nume și un alt drum: acela al călugăriei, al rugăciunii, al slujirii. Sfântul Antonie, ocrotitorul pustiei, i-a fost călăuză și pildă, mijlocindu-i darul rar al bătrâneților binecuvântate.

Călătoriile lui l-au purtat departe: prin cetățile Greciei vechi, prin locurile sfinte ale Asiei Mari și Mici, prin marile orașe ale Europei. Dar inima l-a chemat mereu spre rădăcini, spre pământul unde a început totul - căci sunt vetre care nu ne părăsesc niciodată, chiar dacă noi le părăsim o vreme. În toate aceste insule, după cum este cazul la Samos și Hios din apropiere, erau duhovnici buni, care, în perioadele grele de ocupație străină, îi învățau pe oameni, și mai ales pe copii, să fie mărturisitori ai credinței.

Nu e întâmplător că mulți ierarhi și patriarhi ai Ierusalimului din vremuri nu prea îndepărtate au fost fiii acestor insule. Rădăcinile lor se aflau în pământ stâncos, dar binecuvântat - și din el a crescut, în tăcere și har, vocația multor vieți închinate lui Dumnezeu.

Dorind să fie slujitor al Bisericii, Parshos a studiat mai întâi la Seminarul din Patmos, timp de patru ani, în perioada 1948-1952, iar apoi la Academia Teologică din Halki, pe care a absolvit-o în anul 1959, an în care a fost hirotonit diacon.

Am mai cunoscut alți ierarhi greci care au studiat la Halki. Îi unea o noblețe rară, o dragoste profundă pentru cele sfinte și un respect adânc față de școala care i-a format. Pentru ei, Halki nu era doar o amintire, ci o rană vie, o casă de lumină, un altar al învățăturii.

După anii de la Halki, a plecat la Paris, căutând să aprofundeze liturgica și să pătrundă în tainele paleografiei, urmând cursuri la Sorbona. A fost un om al studiului, dar și al trăirii vii, cu un simț ascuțit al tradiției și o deschidere sinceră spre dialog. În 1964 a fost hirotonit ieromonah și a slujit în eparhia greacă a Patriarhiei Constantinopolului din Franța. În anul 1971 a fost hirotonit Episcop de Sasi, în 1988 a fost ales mitropolit pentru Mitropolia Ortodoxă Greacă din Franța, iar în 2003 a fost transferat ca mitropolit în Elveția. În anul 2018, la retragerea sa, a primit titulatura de Ancira.

În timpul păstoririi sale la Paris, Mitropolitul Ieremia s-a arătat apropiat de comuni­tă­țile ortodoxe românești. Sub ocrotirea sa, în data de 15 martie 1998, a avut loc hirotonia părintelui Iosif Pop ca Arhiepiscop al Europei Centrale și Meridionale, în Catedrala greacă „Sfântul Ștefan” din capitala Franței. A fost o zi de mare însemnătate pentru Biserica noastră, în sobor de arhierei, oameni de har, de viziune, uniți în nădejdea unei Ortodoxii vii, înrădăcinată în credință și deschisă către lume.

Toți cei care l-au cunoscut pe Mitropolitul Ieremia vorbesc despre el cu lumină în glas și cu respect. A fost un ierarh al slujirii neobosite, al discreției și blândeții - un păstor adevărat, purtând cu smerenie veșmântul arhieriei, într-o lume tot mai grăbită să-L uite pe Dumnezeu.

Mai bine de jumătate din viața sa a trăit printre străini, dar și-a păstrat neclintită inima în Altarul Bisericii și în rugăciunea necurmată. A închegat legături de prietenie și conlucrare cu ierarhi de pe întregul mapamond. Se afla tot timpul în parohii, la sărbători, la sinoade, la întâlniri eclesiale, cu o statornicie a prezenței care nu făcea zgomot, dar care se simțea adânc. El nu impunea, ci aduna. Nu cucerea, ci binecuvânta.

Spre final, și-a dorit un singur lucru: să se întoarcă acasă. Țara natală, insula Kos, Patmosul apropiat nu erau doar repere geografice, ci însăși țesătura sufletului său. Acolo unde s-a născut și a învățat primele rugăciuni, acolo unde a pășit în taina teologiei - a dorit să-și încheie și drumul, cu o mărturisire senină în fața Domnului și a neamului său.

Ultimele lui cuvinte constituie o înduioșă­toa­re spovedanie de credință și iubire. Cu glas cald, aproape șoptit, spunea: Îi mulțumesc încă o dată lui Dumnezeu că ați venit și mi-ați adus pulsul mitropoliei mele, al acestui simbol al credinței noastre, simbolul patriarhatului ecumenic, și acum vă descopăr vouă noile toiege pe care le aveți în mâini și vă spun că vă iubesc și acest înțeles al iubirii mă duce la Apostolul Ioan, care a spus la bătrânețe: „copiii mei, iubiți-vă unii pe alții, aceasta este iubirea noastră, aceasta este legătura, acesta este Dumnezeul nostru, pentru că Dumnezeu este iubire. El ne creează, El ne ține, El ne unește”.

Voi, noua generație, sunteți iubirea lui Dumnezeu pe pământ și noi încercăm să vă ajutăm. Cum? Cu rugăciunea noastră și această rugăciune vine de pretutindeni, de acolo de unde activează îndrumătorul vostru care învață și referința lui sunteți voi. Să vă rugați și să-L păstrați în sufletul vostru pe Dumnezeul Cel viu.

Aceasta este dorința mea profundă: fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze și să-i întărească pe cei care ne înlocuiesc!

Sunt recunoscător Patriarhului nostru Ecumenic Bartolomeu I, care vă acoperă, dar acoperă și slăbiciunile noastre și încearcă să răspundă vremurilor contemporane prin care trece Biserica noastră, care este slava lui Dumnezeu. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

În fiecare zi mă gândesc la voi și vă port în rugăciuni...

Cuvintele și amintirea lui rămân între tărâmurile insulei sale natale, bătută mereu de vânturi potrivnice și de apele învolburate ale Mării Egee și ale mării acestei vieți înălțate prin viforul ispitelor...

Pe deasupra apelor călătorește acum către un liman liniștit...