Monahismul chemat să facă pământul cer

Omenirea se arată interesată cu precădere de bunurile materiale, pe când călugărul hotărăște să păstreze sărăcia de bunăvoie. Da­că fiecare ins tinde să-şi afirme ­cu superioritate individualitatea, voind să-și domine semenii, ba chiar să supună și stihiile, monahul făgăduieşte ascultarea necon­diționată și smerita cugetare. În timp ce contemporaneitatea promovează cu o consecvență diabolică sexualismul, dezordinea sentimentală, prezentându-le ca stări firești omului, călugărul, dorind să devină „înger în trup”, renunță la aceste aspecte ale vieții și, depunând votul fecioriei, alege cu­ră­ția și ordinea în toate. Într-o realitate însingurată și izolată, supusă ideologiilor umaniste, pricepute să plăsmuiască „iaduri” pământene, monahul își croiește o altă cale, ţintind către o destinație care nu însingurează și enclavizează, Cerul. Călugărul se opune insului modern, care a întors spatele lui Dumnezeu şi trăieşte în afara prezenţei Lui, chiar dacă uneori I se impune sau dă bine să se arate religios. Fără a disprețui societatea, monahul nu se retrage din lume fiindcă tăgăduiește valoarea ei, ca bun plăsmuit de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, pentru a o sfinţi prin rugăciunile din toată vremea. Sfinţindu-se pe sine, călugărul sfinţeşte natura umană, se roagă pentru ea, dorind a o închina complet lui Dumnezeu. Într-o lume jertfită morţii, monahul se jertfeşte Învierii, fapt adeverit de o rugăciune din slujba de călugărie: „Doamne, Dumnezeul nostru, primește pe robul Tău, care a lăsat poftele cele lumești și pe sine s-a adus Ție jertfă bineprimită”. Astfel, omul îşi redescoperă menirea sacerdotală: adică de a dărui totul, chiar pe sine, lui Dumnezeu, Care nu poate rămâne indiferent, ci va răspunde prin a-i oferi o viaţă nouă, descoperindu-i taina comuniunii cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, fapt arătat și în slujba sus- menționată: „Întru tot înduratul și milostivul Dumnezeu… să te primească, să te îmbrățișeze, să te apere, veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Duh; învrednicindu-te pe tine a fi părtaș cu sfinții și cuvioșii, împreună cu care să moștenești Împărăția cerurilor”.

Faţă de acest aspect, umanitatea desacralizată devine adesea contrariată, încercând câteodată unele evidențieri sau incriminări, alteori având cuvinte de apreciere. Din păcate, mulți nu înţeleg rostul călugăriei într-o societate diriguită de ideologii materialiste, secularizante. În rânduiala tunderii în monahism, una din rugăciuni îndeamnă pe cel călugărit: „…te povățuiesc la viața cea mai desăvârșită să ajungi, fiindcă ai ales să te apropii  și să slujești Domnului”. Așadar, apropierea de Dumnezeu și slujirea Lui nu se pot face decât prin respectul față de cei rămași „în lume”, prin rugăciunea și prețuirea familiei. Monahismul nu este o izolare de lume, ci o rugă neîncetată pentru ea; că monahul nu se însingurează și nu fuge de responsabilități, ci, dimpotrivă, stabilește prio­ri­tăți ce privesc cereasca Împărăție, iar prin rugăciune se află în comuniune cu toți. Din această perspectivă rostul monahismului este de a aduce printre semeni bucuria prezenţei lui Dumnezeu. Monahii au aceeaşi vocaţie ca sfinţii de odinioară: de a face pământul cer, iar nicidecum cerul pământ. Monahismul nu trebuie să se înscrie în trăsăturile traiului cotidian, ci în viaţa lui Dumnezeu. Chiar dacă nu-și întemeiază o familie proprie, călugărul face parte din familia cea mare a Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. El are datoria de a-L arăta pe Dumnezeu lumii. Pentru a­ceas­­ta trebuie să împlinească o condiție sine qua non, și anume să trăiască el mai întâi cu și în Dumnezeu, căci, așa cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, „…îngerii sunt lumină monahilor, iar vieţuirea monastică este lumina tuturor oamenilor”.