Monahul cu mitră patriarhală

De fiecare dată când sunt la Mănăstirea Vorona, una din chinoviile dragi sufletului meu, pe care am nu­mit-o în albumul ce i l-am consacrat, apărut în 2019, „împă­ră­teasca lavră”, am impresia, străbătând cuprinsul monahal, că-l văd pe ceardac de chilie pe monahul Teoctist. Această căsuță, cuib de monah, situată la unul din capetele colierului feluritelor zidiri mănăstirești, seamănă cu bojdeuca din Țicău a lui Ion Creangă. Sigur, bătrâna tocmire din mahalaua Iașilor e așe­zată pe prispa unei coaste de deal ce scoboară aidoma unui acoperiș cu pante repezi. Chilia călugărului Teoctist de la Vorona stă pe tipsia unde se rânduiește soborul de acareturi ale Voronei, cele mai multe falnice, între care și bisericile, dar și altele umile de-a dreptul. Coperișul chilioarei e țuguiat, fațada aproape o poți lua în brațe, pe ceardac abia ­încapi, iar înăuntru, de intri, ­trebuie să fii cu băgare de seamă să nu dai cu capul de tavan. ­Boj­­deuca Țicăului e puțin mai ­încăpătoare, la fel prispa și geam­­­­lâcul din spate. Legenda spune că acolo, de unde se deschide prive­liștea dealului Șoro­ga­rilor, i-ar fi venit Eminescului inspirațiunea de a scrie „Sara ­pe deal”. Dar între cele două lă­cașuri, de fel impozante, însă cu valoare de sanctuar, sunt multe și pline de tâlc asemănări. În ­alcătuirea lor au, într-un fel oxi­moronic, micime și măreție. În lă­un­trul spațiilor cu pricina s-au rostuit destinele acestor oameni de seamă. Sunt pe de o parte chivote, iar pe de alta, mărețe biserici. Și cei care le-au locuit un timp s-au plămădit ca ființe în acest duh al smereniei, dar și al lucrării întru înălțare spirituală.

 Ion Creangă, viețuitor în ­Bojdeucă aidoma înaintașilor lui din Humulești, uimea cu geniul său, sorbit din popor, boieri­mea de la Junimea. Simpatia, admi­rația, dobândite spontan, n-au schimbat cu nimic felul de a fi al lui Ion Creangă. A rămas statornic în simplitatea lui de plăsmuire a humei celei humuite. Era pe mai departe Ion, Nică, din Humu­lești, neștirbit în purtarea sa de om al pământului, dar în același timp meșter nepereche, arătând lumii comorile neștiute ale „limbii vechilor ­cazanii” și etosului românesc.

A­ceastă împletire de simplitate și rafinament demiurgic l-a fascinat pe Mihai Eminescu, unul din marii lui pre­țu­itori. Cam la fel stau lucrurile și cu Patriarhul Teoctist. Copilul Todirel, din Tocilenii Bo­to­șanilor, cel care urca drumeagul ce ducea spre Schitul Sihăstria Voronei, cu modestele sale tocmiri, ca să îmbrățișeze călugăria, ajuns la cele mai înalte trepte duhov­nicești și ierarhice în Biserica Ortodoxă Ro­mâ­nă, s-a grijit clipă de clipă, emancipându-se, să nu piardă acea curăție a simplității vremurilor aurorale. Fratele de la Sihăstria Voronei s-a străduit râv­nitor să se îm­bu­nătățească conti­nuu, cum spun scrierile scrip­tu­ristice că e căderea monahilor. S-a înduhovnicit prin puterea jertfei și binecuvântarea harului. Suișul s-a să­vârșit cu nesmintita credință în cuvioșie și călăuzit de dorința nestinsă a cunoașterii tezaurului Ortodoxiei și împărtășirii lui apostolice. Psaltichia avea să­mânță în cuibarul făpturii sale și monahul i-a dat chip ales prin slujirile și ascultările de zi și noapte. A deprins, totodată, cultivând moște­nirea din părinți în părinți, rânduielile și și-a asumat, având calitățile, îndemânările, cerute, răspunderi de obști din ce în ce mai mari, până la cea de Întâistătător. Când a fost chemat, a răspuns ca un soldat, cum spunea Vlădica Bartolomeu când a primit misiunea de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. S-a cărturărit prin cunoașterea tradiției, studiul bibliotecilor și ucenicia la clasici.

Acesta a fost drumul străbătut de copilul de țăran sărman, cu credință tare în Dumnezeu, până la înalta și suprema demnitate în Biserica Ortodoxă Română, aceea de Patriarh. Împlinindu-se duhov­­nicește, devenind în­vă­ță­tor, conducător, Patriarhul Teoctist și-a dus existența în duhul monahului ce se nevoia în căsu­ța-chi­lioară de la Vorona, cu ­mi­­cimea ei de testimoniu al ­ve­­chi­mii vechimilor. Se purta, după filosofia celor de demult, cum îi era portul și vorba. Adică nesofisticat, cald, blajin, sfătos, generos, nimbat de îndemnul Dumnezeiesc, esența credinței, al iubirii aproapelui. Așa l-am perceput și în cele ­câteva întâlniri cu Preafericirea Sa de la Patriarhia Română, puse la cale de Arhimandritul de atunci, Vlădica de azi, Timotei Aioanei, Prahoveanul, cel care îi ținuse cârja la sfințirea din 1977 a bisericii din Fălticenii Vechi, reînnoită în vremuri grele de credincioși la imboldul parohului Ilie Ilisei, părintele nostru. De neuitat e întâlnirea din septembrie 2003, când Patriarhul Teoctist mi-a făcut marea onoare să-mi înmâneze Crucea Patriarhală. Pe chipul său, cu semnele vârstei în aură de noblețe, înflorea bucuria de a se regăsi, prin oaspeții lui, în grădina obâr­șii­lor, în Țara Moldovei, marea sa dragoste. Am stat, țin minte, la o agapă fră­țească. Și Preafericirea Sa, și noi am fi vrut să nu se mai sfâr­șească. Ne-a prezentat, cuvântând doct, dar și prietenesc, pa­latul, cu minunățiile lui. Apoi, având o echipă de filmare cu mine, l-am înregistrat, povestind, cu acel farmec inconfundabil, de povestaș de la „Hanul Ancuței”, despre pelerinajul cu moaștele Cuvioasei Parascheva prin Moldova în 1946, anul acelei cumplite secete, la capătul căreia „a plouat, a plouat!”, cum și-a încheiat Preafericirea Sa mărturisirea, a cărei amintire îl fericea. Când a cutreierat Moldova cu Sfintele Moaște întru dezlegarea baierelor cerului, era Mare Ecleziarh al Catedralei Mitropolitane din Iași.

Trecuseră ore bune de când ne cuminecam cu o merinde sufletească rară la acel popas memorabil de la Patriarhia Română din 2003. Patriarhul avea 88 de ani, dar parcă timpul nu trecuse peste el. Clipa cea repede să nu se lepede, era principiul ce-i guverna existența. Îl moștenise de la înaintașii săi plugari, și, iubit de Dumnezeu și dăruit cu zile multe, îl respecta cu sfințenie. Îl priveam și-l ascultam fermecați și vedeam sub veșmântul său alb străluminător pe viețuitorul monastic paradigmatic. În fața noastră se găsea monahul cu mitră patriarhală.

 O întâmplare de dată recentă mi-a reconfirmat această ima­gine, nu cu valoare de impresie, ci de convingere. Pă­rintele pa­roh Gabriel Hlade, pa­­rohul de azi al Bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Fălticenii Vechi, mi-a trimis o scanare a unui document găsit în timpul lucrărilor de restaurare a sfântului lăcaș în Masa Altarului. E un fel de pisanie, scrisă de mâ­nă, ca un hrisov din vremuri voievodale, de la sfințirea din 13 noiembrie 1977, prima târnosire oficiată de Înalt­preasfinția Sa ca proaspăt ales Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Simplitatea acestei coli de hârtie, cu scris de pergament, e grăitoare privind felul cuviincios de înțelegere a rosturilor și misiunii, tipic monahului. Teoctist l-a întrupat de fel căutat, nici ostentativ, ci în modul cel mai firesc, unul exemplar, în lunga și fructuoasa sa slujire. Și ne-a lăsat o moștenire vie și pilduitoare, ce ne emo­ționează și azi, când s-au împ­linit 15 ani de la marea sa tre­­­cere, întocmai cum s-a petrecut cât am avut norocul să-i fim contemporani.